Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu mi-a plăcut niciodată să fac lucrurile la timpul lor. Nici măcar cât am fost studentă nu m-am înscris la Jocurile Olimpice ale Tocilarilor sau Plictisiţilor (situaţia poate varia, în funcţie de persoanele în cauză). Cu alte cuvinte, nici măcar o dată nu am învăţat la timp. Dacă în septembrie ni se spunea că vom avea examen pe 13 noiembrie, mă apucam şi eu să mă uit prin cursuri cu maxim 3 zile înainte. De ce? Pentru că nu văd rostul în a te apuca să studiezi (deşi pentru mulţi „a studia” este echivalent cu „a toci”, ca la Creangă) cu zeci de zile înainte. Metodă mai proastă şi mai ineficientă ca asta eu zău că n-am întâlnit. Îţi ocupi mintea de pomană cu lucruri pe care le vei uita într-o clipită când te vei afla în faţa paginii albe de examen. În schimb, când începi să-ţi dai seama că întâlnirea de gradul 0 este iminentă, când încep să-ţi lăcrimeze ochii cu toate că nu tai ceapă şi când credeai că „supapa” îţi funcţionează perfect şi că ai destulă hârtie igienică – sfat pentru studenţime: cumpăraţi cât mai multă, niciodată nu e de ajuns, mai ales în sesiune – ei bine, abia atunci e recomandat să te apuci serios de treabă. De unde, de neunde, îţi vine şi cheful, te entuziasmezi brusc şi, dintr-odată, toată lumea ţi se pare mai interesantă. Da, e interesantă, mai ales că după examen te vor suna ai tăi să întrebe ce scofală ai făcut, iar dacă răspunsul nu va fi unul satisfăcător, tare mă tem că nu vei mai avea banii de buzunar, pe care oricum îi cheltuieşti aiurea. Aşa că, stimate domn, stimabilă don’şoară, pune burta (sau, mă rog, abdomenu’ lucrat la sală) pe carte. Şi chiar dacă până atunci nici nu ştiai de unde şi cu ce să începi, iată că Sfânta Treime, pe care o pomeneşti numai în sesiune, îţi vine în ajutor. Hocus pocus, te trezeşti că ai şi cursuri – fie că ţi le-ai găsit pe sub pat, fie că ai implorat-o în genunchi pe tocilara grupei în staţia de tramvai să ţi le dea – ai şi pe ce scrie, culmea, mai ai şi nişte pixuri faine rău, nu de alea la un leu. Toate bune şi frumoase: stresu’ îţi înscenează un fals atac de cord şi mai mai că-l înţelegi şi tu pe Bergson şi-al său timp subiectiv.
Pentru că nimic nu te motivează mai mult decât frunza verde a morcovului care se iţeşte la ..rul tău. Cam în situaţia asta mă aflu şi eu acum, cu cartea pe care trebuie să o termin de tradus până la sfârşitul lunii. Nu, nu aş fi putut traduce câte 5 pagini pe zi, timp de două luni, eu sunt masochistă şi vreau să traduc 20 pe zi, timp de două săptămâni, fără să respir, fără să mănânc, fără să dorm. Culmea e că nu pot lucra ziua. Noaptea e cel mai bine. Şi tocmai de aceea, când a sunat mama azi-dimineaţă la 11, eu abia făcusem ochi. De, îmi muncisem materia cenuşie până aproape de ziuă. Da. Sâmbăta miraculoasă în care trebuie să primesc pachet de la ai mei, de la săracul tata care şi-a spetit cocoaşa cărând de la piaţă şi de la biata mama, care mai că nu a făcut ardeii umpluţi în doi timpi şi trei mişcări. Mă îmbrac anevoie şi purced la drum, pe jos. E cald, 32 de grade. Simt cum mă topesc pe asfaltul ciuruit al bulevardului. Mă opresc să-mi cumpăr o apă plată şi, când ies din magazin, spre deliciul retinelor mele şi aşa abuzate, văd un meduz şi o meduză. Un el şi-o ea, care stau bot în bot. Acum, ori îşi controlează reciproc amigdalele – că na, e scump să mergi la doctor, ce să mai spun că mai trebuie să stai şi pe la cozi – ori fac schimb de fluide şi bacterii, menite să întărească sistemul imunitar – de ce să mai dai bani şi pe vitamine, nu? Eu înţeleg că dragostea-i mare şi amoru-i ghebos, dar nici aşa fraţilor… Vă rog eu şi toţi bătrâneii care trec pe stradă, căci se pare că şi eu sunt de modă veche: dacă fiorul vă trece prin izmene, măcar să vă înfioraţi la umbră, la loc răcoros, unde să nu vă vadă nimeni.
În autogară, lume diversă şi pestriţă. Pe băncuţe, alţi muritori de foame ca şi mine, aflaţi în aşteptarea sfântului Graal. Ca să nu stau în soare, mă dau mai într-o parte. Fără să vreau, observ trei doamne care sorb tacticos dintr-un pahar de plastic, plin cu granita. Tot fără să vreau, aud şi conversaţia pur intelectuală, pe care o reproduc mai jos.
‒ Aşa di cald o fost ieri, că când am ajuns acasă, am băut un kil di apî reci, direct di la frigider.
‒ Da fată, da’ nu iera proaspâtî, iera acolo di ieri.
‒ Ei lasî. Am mâncat dupî aia şî juma’ di tort di îngheţată, di ăla la doişpe lei kilu.
(Îmi imaginez că a fost tare bun, după felul în care-l tot descria.)
‒ Şî nu te-ai stricat la burtî?
Înainte ca domna în fustă, taior şi cu pantofi cu tocuri înalte să ofere un răspuns partenerei de conversaţie, instinctul meu de conservare – foarte puternic, de altfel – trage semnalul de alarmă: trebuie să plec. Vine microbuzul. Iau pachetul şi mă îndrept spre un taxi. Din fericire, e unul chiar la intrarea în autogară. Tot din fericire, şoferul nu e un ghirţoi burtos, în bermude şi şlapi. Pornim. Ca să nu stăm la prea multe semafoare – de teamă să nu mi se dezgheţe ardeii umpluţi – şoferul alege un traseu mai scurt. Mai scurt, dar plin de gropi, hârtoape şi cratere lăsate de primăria municipală. Cu cârpitul probabil că vor veni în altă eră. Poate în cea glaciară, că acum e prea cald. Încă o străduţă până în faţa casei… când colo, maşina de la Salubris. Nu ştiu sincer ce mai căutau prin cartier, că de obicei ei ridică gunoiul până în ora 16. În fine. Din cauză că strada e prea îngustă, şoferul aşteaptă răbdător în spatele maşinii, care staţionează tacticos în faţa Bisericii. Se pare că uitaseră să ridice gunoiul sfânt. Mă gândeam că n-ar trebui să dureze mult, căci mai văzusem cum procedează muncitorii. De astă dată însă, din cauza importanţei tomberonului, au coborât nu 2, ci 4 oameni. Măi să fie. Cu şepcile pe urechi şi cu capul între umeri, cu vestele larg deschise, să se vadă splendoare de burdihan umplut cu bere. Se pare că ei erau vechi în meserie, nu ca ăi mai tineri care, atunci când se îmbracă, se echipează corespunzător, nelăsând să se vadă vreo bucată ispititoare de carne, în ciuda privirilor pofticioase ale gospodinelor care pândesc de după gard. Se tot uită, se tot uită, se scobesc în nas, îşi împletesc codiţe din părul de pe burtă; fac orice numai nu apucă blestemăţia aia de tomberon. Se pare că necesită un timp mai mare de gândire. Doar e tomberonu’ lu’ nea părintele. Nervos, şoferul claxonează. Ăştia, treziţi din starea de visare, fac semn celui de la volan să mişte maşina. Într-un final, depăşeşte şi continuăm drumul.
Ajunsă în faţa porţii, mulţumesc frumos şi îmi iau bagajul. Intru în casă, despachetez. Toate-s la locu’ lor, ardeii încă nu s-au dezintegrat, iar ţuica e teafără şi nevătămată. Torn un păhărel şi hai noroc şi sănătate, că şi aşa am de lucru. Poate în felu’ ăsta, dibuiesc mai bine sensu’ cuvintelor. Numa’ o grijă am: să nu iasă traducerea mai faină decât textu’ iniţial.
No comments:
Post a Comment