De ce nu?

         De ce ți-ai face un blog? Răspunsul, spun eu, s-ar constitui într-o altă întrebare: "De ce nu?". De ce, de ce, de ce? Nu știu anume să spun la ora asta... De 1 mai, de(geaba), de treci codrii de aramă... E plină deja lumea de bloggeri, la ce bun încă unul? Iar nu știu. Poate pentru plăcerea mea, pur și simplu... sau poate pentru că îmi este lene să mă duc și să cumpăr o agendă de la librărie (de aia nedatată), să o împopoțonez cu flori, desene diverse sau abțibilduri și să încep fiecare nouă relatare cu "Dear Diary" (dar absolut fiecare... e de neiertat să nu respecți această "cutumă")...

        Acum că m-am lămurit 100 % "DE CE?", mă macină intens și crunt o altă dilemă... Despre ce să scriu? Hm... iaca nu știu... chiar nu știu, ce mi-o trece prin gând (sau prin izmene). Locul ăsta virtual o să fie doar al meu, loc de dat cu capul, de vărsat ofurile (sper că nu zilnic), de meditat la nemurirea sufletului și la alte chestii filosofice sau, de ce nu, de compus viitoarele capodopere câștigătoare ale premiului Pulitzer pentru literatură (asta din urmă chiar sună bine, de notat!, ca să nu uit). Și dacă tot sunt șef la mine-n raion, e posibil (adică foarte probabil) ca uneori să uit (sau să vreau să uit) să mă cenzurez... A trecut vremea comunismului, a trecut cenzura... Gândim liber etc. șamd. Cred... Sau cel puțin în teorie, așa se susține... Așadar, cine mi-o citi ideile scoase din puțul gândirii, să nu se mire dacă în loc de "biiip" sau ***, va găsi cuvinte neaoșe, strămoșești de-a binelea. Totuși, luând în considerare stadiul de doctorand(ă), mă voi strădui să găsesc niște echivalente literare sau cel puțin care să nu zgârie la auz... Sau poate vreau să zgârie și-am să las fix ce mi-a zburat din gură (din taste). La urma urmei, vreau să fiu, cum se zice, originală (deși chiar și aici, în acest text de început, aș putea fi acuzată de ceva clișee... dar hai să nu alunec pe panta interpretării "operei").

       Așaaaaaaaaa... Buuun. Sunt ferm convinsă că  aceste sclipiri de geniu (ha ha!) nu vor folosi nimănui, doar mie, peste ani, ca să le arăt nepoților că bunica, la viața ei, chiar a pus mâna pe un mouse și chiar era conectată la internet (ba chiar avea și Facebook!!!). După cum bine mă știu, mă voi trezi că mă strofoc degeaba împotriva mai multor categorii de oameni, care oricum nu vor citi și dacă o vor face, nu vor înțelege nimic... și da, știu că nu am să schimb pe nimeni și nimic, dar, uneori, se merită să-i supui la torturi pe unii, doar doar mai citesc și ei ceva (fie și un blog!).

       Recapitulare... De ce, cum și pentru cine scriu... Hm... pentru mine, restul întrebărilor sunt încă destul de nelalocul lor și mă bagă în ceață total. "C-așa vreau eu", răspunsul clasic de când eram mai mică. Se potrivește și acum, ca o mănușă. Buuun... sau nu. În fine. Tot ce știu cu siguranță sunt următoarele:

Voi încerca să mențin o oarecare coerență a fluxului ideilor.

Am să încerc să evit să "mănânc litere".

Nu există punctul 3.

       Ca mama Omida ce sunt, știu sigur că voi scrie și despre persoane cunoscute. Normal ar fi să închipui niște persoane fictive, situații similare, să maschez cumva adevărul, ca să nu se prindă. Dar atunci nu ar mai fi amuzant, nu? Și, în plus, ar lua ceva vreme. Nu-i nimic mai interesant decât să trântești omului în față o balegă verde (sau maronie) de adevăr... însă, pe un blog, își cam pierde din farmec și aș putea fi acuzată de lașitate... de parcă mi-ar păsa mie de așa ceva... cine mă cunoaște, știe deja că nu am probleme în a avea gura mare și a elibera porumbei. A da, că veni vorba, nu am să pun mereu ghilimele, am să pretind numai că aceia care vor citi, vor fi destul de inteligenți încât să se prindă singuri de sensul cuvintelor. Închid paranteza imaginară. Mă rog... cui anume, nu am idee, vine vorba... așadar, mă rog, am să evit totuși numirea directă și voi încerca, pe cât posibil, să grupez persoanele în anumite categorii, ca să-mi vină mie mai ușor și ca să nu se creadă careva prea important încât să-i dedic vreun rând. Când o fi cazul de numiri directe, am s-o fac.

       Am obosit. Încerc să mă exprim elegant, dar e o corvoadă... și pare cam artificial; așa că, ori de câte ori va fi posibil (aproape 100%), mă voi folosi de așa-numita oralitate a stilului... asta ca să mă scutesc de a părea prea interesantă. Nu vreau dureri de cap de pomană. Scriu ceea ce gândesc, ce iese, iese, nu mai refac, nu nimic. Uite așa.

       Și totuși nu mă pot abține... măcar acum, la prima postare, să mai recitesc... Citesc, citesc... pare să aibă sens și pare să n-aibă. E bun. E confuz, are arie mare acoperire... îmi place (deși se spune că adevărata arta trebuie să fie impersonală).

       Închei prin a spune că mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama de setările de pe aici, nu le-am deslușit pe toate (nici nu am să-mi bat capul prea mult)... Nurofen nu mai am, așa că mă retrag, în plină glorie, să mai vizionez unul-două episoade din M.A.S.H. (pentru a treia oară), sezonul 2.

       Hai noapte bună.

       P.S. uitam, dom'le, ce-i mai important... Pfff... limba în care am să scriu... Aici sunt două variante... engleză sau română... Dacă aș scrie doar în engleză, aș risca să fiu acuzată de prea multe fumuri... (Poor me!), dar dacă aș face-o, mă tem că nu aș mai fi așa de "suculentă" în exprimare... că de, limba română are foarte multe culori și nuanțe... unele care nu pot fi trecute cu vederea, indiferent dacă porți ochelari sau nu. Însă... dacă aș scrie doar în română, mă tem că vor exista situații în care cuvintele românești ar fi mult prea dure și așa, voi apela la o "mască", la engleză. După cum spuneam, din două situații, o aleg pe-a treia. Un melange, o englezo-română sau o româno-engleză. Sau, de ce nu, o zi da, una ba, a treia hăis, a patra cea. Clar e că am să-mi scriu cum o să-mi vină.

       Noapte bună. Serios de data asta (sau aceasta, dacă mă citește careva care suferă atunci când "aude" limbaj colocvial :) ).