Vine, vine primă-vaaaa-raaa, tra la la la la... Da, dragii şi dragele mele, a venit şi primăvara, până la urmă. Că doar nu era să fie iarnă jumătate de an. Şi odată cu acest anotimp, au răsărit, mai timid la început, ce-i drept, nervii de primăvară.
Nervii ăştia sunt "deosebit de speciali"... De ce? Păi pentru că sunt primii care apar, vestitorii vizibili ai unei lungi veri caniculare. Nu, nu m-am tâmpit - cel puţin nu vreau să recunosc - ceea ce vreau să spun e că, în unele momente, mi-aş fi dorit să mai fie iarnă, să nu fie nevoie să ies din casă, să nu văd oameni. Adică mamifere bipede şi cam atât, că alte facultăţi - cum ar fi, raţiunea, gândirea logică etc., - mă îndoiesc să le aibă, deci, să le definească. Aşadar, urmând "firul logic" al acestui monolog, nervii mei au o relaţie amoroasă, de lungă durată, cu oamenii. Cu "animalele bipede, fără pene şi cu unghii late", cu ei am eu probleme, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Pe bune. Serios acum. De ce? Pentru simplul fapt că EI POT. Ce pot? Să cauzeze înflorirea nervilor de primăvară...
Prima dată când am realizat că a venit primăvara nu a fost când temperatura a depăşit 18 grade, ci atunci când, într-o fabuloasă zi de miercuri, am decis să mă duc până în Copou - de, mai am şi eu nişte treburi, nişte socoteli. Greşeala primă a fost să iau autobuzul. Culmea, mă gândeam că fiind cald afară, mă voi scuti de prezenţa totalmente agreabilă a specimenelor din mijlocul de transport. Da... sigur, aş fi putut să merg şi pe jos, dar chiar mă grăbeam, aşa că am ales soluţia mai rapidă. Aici... ce să mai spun... ce să mai spun, dom'le, decât că mare e grădina Domnului (şi mulţi sar gardul'). Nu ştiu prin alte părţi ale ţării cum e, dar aici, în Iaşi, eu am identificat mai multe "feluri" de călători. Călători care provoacă nervi de primăvară. În primul rând, îi avem pe cei care, deşi autobuzul e plin ochi, se încăpăţânează să se urce şi apoi, să te înghiontească graţios, ca să îşi composteze biletu' - că ei, dom'le, că ei " călătoreşte legal". Dacă scapi viu din calea acestor "prădători" şi, culmea, găseşti un locşor în care să te refugiezi - crezi tu - vine repede controloru' - tipu' înalt, masiv, chelios şi cu o privire de bulldog, asortată cu geaca din piele - sau imitaţie din piele de put** de papgal - şi te ia la trei păzeşte. Răsufli uşurat şi vrei să te uiţi pe geam, însă nu se poate să nu observi, în faţa ta, un grup de... mimoze - fătuci de maxim 14-15 ani - excesiv de machiate, parfumate, îmbrăcate ca pentru club, care flecăresc entuziasmate despre nu ştiu ce şmecher care le-a dat add pe Facebook - culmea, una săraca, mai să plângă, credea că i-a dat numai ei - şi care urmăresc cu ardoare fiecare postare a individului: "acum m-am trezit. m-am spălat pe ochi. am tras un vânt. plec la şcoală". FABULOS. Şi totuşi, nu poţi spiona prea atent, pentru că în coasta ta e o tipă care, dându-şi cu mâna prin păr - de, ea are loc de manevre speciale - ţi-a băgat pleata-i bogată în ochi. Nici măcar nu-şi cere scuze. E prea ocupată să-şi admire noile unghii false - cred că din cauza asta nu a văzut că nu s-a dat bine cu mortar... adică... cu fond de ten. Şi dacă nici asta nu mi-a fost de ajuns, ce m-a răpus a fost "parfumul" emanat de un tip bengos, care cred că ieşise de la sală - adică na, era îmbrăcat ca şi cum de acolo ar fi venit, altfel nu-mi explic de ce era atât de transpirat, doar nu erau 40 de grade - şi care se ţinea, graţios ca un "lebădoi" de bară, lăsând ceilalţi călători să-i admire frumuşaţă de păr din zona axială. MIROBOLANT. Da... of... Doamne... şi, colac peste pupăză, mai sunt acei "cobori la prima?", care îşi fac loc din coate cu 7 staţii înainte de momentul coborârii din autobuz. Doar n-ai vrea să se trezească pe Marte, nu?
Eh... Nervi, nervi plăpânzi de primăvară, dar promiţători. Abia aştept căldurile, tare sunt curioasă ce-mi mai dă Domnul să trăiesc. Asta dacă nu mă răpune vreun miros mai tare - că am fierea sensibilă - sau dacă nu cumva mă învăţ minte şi merg pe jos până unde am nevoie, fie şi până la capătu' lumii.
No comments:
Post a Comment