Mda... Nimic nu mi se pare mai interesant decât un text care începe cu "mda", urmat de puncte de suspensie, așa, de "chichi", pentru a mări... suspansul...
Trenul IR 1662, din direcția București Nord - Ploiești Sud, ajunge în 3 minute, la linia 2 și pleacă în direcția Tecuci, Bârlad, Vaslui, Nicolina (dar de când Doamne iartă-mă e Nicolina așa importantă?), Iași. Booon. Toate bune și frumoase până aici, chiar prea frumoase deoarece, emoționată, las să-mi curgă pe obrazul drept niște lacrimi ovale la constatarea faptului că, de data asta, trenul chiar ajunge fără întârziere. Îmi iau la revedere de la ai mei și urc... deși nu am făcut decât câțiva pași, deja simt că mi s-au lungit mâinile din cauza bagajelor, că de, "studentu' de provincie" are mereu ceva de cărat. Mă opresc la intrarea în compartiment. Nu neapărat de oboseală, ci de groază. Privesc înainte. Compartimentul era un adevărat apartament pentru sardine, nu doar o conservă obișnuită că na, doar nu mai arată (chiar) ca pe vremea lu' Ceașcă. O mulțime de oameni... dar nu așa... o mulțime diversă, pestriță, gălăgioasă. Tremur numai la gândul că locul meu, 63, se află undeva pe la jumătate. Trag aer în piept, apăs pe buton, ușile se deschid grațios (de altfel, singurul lucru grațios de pe acolo) și înaintez. Un "pardon" în dreapta, unul în "stânga", un "băga-mi-aș picioarele, ce aglomerat este" (evident, doar în mintea mea, deși, la o adică, chiar aș fi putut să spun cu voce tare). Și abia de acum încolo începe adevărata aventură, "odiseea" unui drum de 4 ore.
Cum eu sunt personajul principal, vă rog să mă lăsați să vă fac cunoștință cu restul "sardinelor" din luxosul vagon de clasa a 2-a. Primul pe dreapta, fix lângă locul unde se lasă bagajele mai mari, se află un domn destul de înaintat în vârstă, care mănâncă tacticos ceapă cu slănină. Mda. La o adică, poate îi era omului foame, poate numai asta avea la el, dar totuși... Nu zic, mai mănâncă lumea și așa ceva, dar pe acasă sau, cel puțin, nu într-un spațiu destinat transportului în comun. Aici mă puteți acuza de fițoșenie, însă nările mele muuult prea fine nu pot îndura orice. Următorul pe listă e un domn la costum, cu un început de chelie și foarte preocupat de ceea ce citea pe tableta sa. Nu-i era de ajuns că avea laptopul deschis și un smartphone pe masă, nu nu, el trebuia să arate lumii tot ce are, că de, "așa e unii, dom'le". Of of, măi măi... Înaintând, observ o prea frumoasă domnișoară, machiată ca la circ, care dormea fără stres, ocupând două scaune și lăsând să i se vadă, la spate... firul/șnurul de la bikini. Bine măcar că-i avea! Vis-a-vis, două specimene extrem de des întâlnite de mine, cunoscute sub numele de "țațe". Două doamne care scuipă tacticos semințe în timp ce lecturează intens Libertatea sau CanCan (una din două, nu mă pricep așa de bine la tabloidele astea). Eh, Doamne, Doamne, multe obstacole mai am de depășit până să ajung la locul cu pricina. Câteva locuri mai în față, șade un gagiu rebel, rebel rău de tot (în sinea lui, poate chiar se crede așa), asortat din cap până-n picioare, cu un fes pe-o parte (deși era destul de cald), care viziona, pe YouTube, un videoclip Harlem Shake (mare tâmpenie și cu chestia asta). Era pătruns până la suflet, căci începuse oarecum a se bâțâi în scaun, ca un ... într-o găleată. Mie îmi plac oamenii care se lasă absorbiți de o anumită trăire, dar toate până la o limită, iar limita mea e limita Harlem Shake.
- Scuze pentru deranj, crezi că ai putea da mai încet? întreb eu, foarte zâmbitoare
- Îhi, se auzi un răspuns care mă făcu să mă îndoiesc nițel de nivelul intelectual al tipului.
Cu speranța că acesta chiar mi-a recepționat întrebarea și nu a răspuns din reflex, mă târâi mai departe. Ajung la locul meu. Din fericire, pe el nu se afla nicio altă persoană cum, de altfel, se întâmplă în 99% din cazuri. Nu pot să înțeleg de ce. Adică...dacă ți-ai luat bilet, de ce nu stai naibii la locul tău? De ce ții morțiș să te așezi pe al altuia? Sau cumva ți se pare că ești vreun răzvrătit și în felul ăsta superi sistemul? :)) În fine. Aranjez bagajele. Stau. Carte nu am, așa că scot laptopul, că mai am ceva de terminat. 4 ore ar trebui să fie suficiente. Ar trebui, în mod ideal. La prima stație se urcă o domnișoară, care se pare că are locul fix în fața mea. Pare liniștită. Slavă cerului. Îmi pun căștile în urechi, pentru a-l evita pe tipu' cu Harlemu' lui cu tot și dau să scriu. Deodată, simt cum mă fac verde la față, cum mâinile îmi amorțesc, cum îmi pierd suflul. Cu un efort de nedescris, privesc în dreapta mea. O. Doamne. Fătuca se descălțase și-și urcase, bine merci, picioarele, cele două verze băgate în șosete, dihorii, pe scaunul de lângă mine. Dar câte să mai îndur? În fine, contrar firii mele, tac... tac pentru că e mai bine, tac pentru că mă cunosc, tac pentru că dacă aș fi deschis gura, nu știu ce i-aș fi zis. Totuși, e în asta și un lucru bun. Măcar nu e vară.
Până una-alta, timpul trece și mă trezesc în Iași. Cu 6 minute mai devreme decât ora prevăzută. Imposibil... incredibil. Mirobolant de fascinant. Nu pot să înțeleg... mă uit în jur și nu-mi vine a crede ochilor și totuși... sunt în Iași. Oare mă filmează cu Camera ascunsă? Oare trăiesc într-un univers paralel? De ce, Doamne? De ce vrea C. F. R.-ul să-mi provoace emoții atât de intense? De ce? Nu putea și trenul ăsta să întârzie, ca de obicei, măcar 10-15 minute?
No comments:
Post a Comment