Ştiam eu... deci pe bune că ştiam eu. Dacă ţi se întâmplă ceva şi cumva omiţi să scrii despre fabuloasa întâmplare în timpul cel mai scurt posibil... se duce naibii tot. Şi savoare, şi haz şi mai tot ce vrei matale. Mda. Chiar mă gândesc acu' şi nu mai e la fel de interesant ca ieri, când râdeam în hohote prin Copou. Ba chiar încep să cred că poate râdeam degeaba, singură. Nu că ar fi prima dată când mi se întâmplă.
Dar, dacă tot am stârnit... ra-ha-..l, să şi spun despre ce este vorba. Ieri a fost o zi... în care probabil, dacă aş fi avut copii, m-aţi fi văzut pe la ştirile de la ora 5. Cu alte cuvinte, a fost o zi de "să-ţi baţi copiii". (Nu, dacă i-aş avea, nu i-aş bate, cel mult i-aş chinui... ha ha. Vezi? Iar râd singură. Mda. Nu, deci să fie clar, nu mi-aş abuza copiii ipotetici). Joi noapte, din cauze cunoscute de mine şi de câţiva prieteni apropiaţi, nu prea am putut să dorm. Avem emoţii în legătură cu un anumit examen. M-am sucit, m-am foit. Nimic. 4 dimineaţa. Examenul era de la 9, iar eu nu dormisem nici măcar două ore. Buuun. După discuţii încurajatoare purtate pe FB cu mătuşa, decid să închid taraba şi să trag pe dreapta. Da' de unde. Se trezesc lighioanele. Că de, am două. Şi încep să mă escaladeze, să îmi roadă degetele de la picioare, să mă zgârie - ce să-i faci, se mai mişcă şi omu'... nasol e că nu se mişcă atunci când trebuie. Că dacă ai feline prin casă, deja casa nu mai e a ta, ci a lor, iar tu faci ce vor ele. Te mişti, respiri, dormi şi mănânci când ţi se dă voie, asta ca să fie clar. Mă dau jos din pat, fac cunoştinţă cu colţul patului, rostesc nişte injurii nedemne de o fiinţă aşa delicată ca mine şi orbecăi prin întuneric până la întrerupător. Dau să aprind lumina, da' mă răzgândesc. Mai bine nu. Poate se trezeşte şi motanu' ăl mare şi poate mai vrea şi el ceva de la viaţa mea. Vreo cafea sau mai ştiu eu ce. Eh, glumesc, poate să şi vrea, că şi aşa îşi face singur. Eu n-o nimeresc niciodată destul de bună. Ce să-i faci, nu beau cafea decât cu ocazii speciale. Ajung la frigider. Hrănesc animalele şi dau să mă întorc în culcuş. Dar nu pot. Trebuie să le mai şi mângâi, să mă joc, treburi importante, ce să mai. Într-un final, aţipesc. Când mi-e lumea mai dragă, sună alarma. Închid. Apoi sună mama, pe care am delegat-o în mod special să mă trezească. Mă sună, răspund prin somn şi închid. Apoi, conştiinţa, cea mai bună alarmă deşteptătoare, mă face să sar în picioare. 7,45. Mă spăl pe ochi, mă machiez, mă îmbrac, iau un taxi, ajung unde am de ajuns, dau examenu, iau 10 şi plec să-mi văd de ale mele. Adică să ajung la poştă, că-mi trimisese mama colet. Booon. Iau un autobuz - cu frica de rigoare - şi mă îndrept spre Copou. Din cauza sensibilităţii mele acute la mirosuri acrişoare, cobor cu o staţie mai devreme. Ahhh... Copou... aer proaspăt - nu că eu nu aş avea aer la mine în curte, dar na, ăsta e mai şmecher - forfotă... studenţi care se prefac a fi în sesiune... Alţii care se pozează după ceremonia de absolvire. Sărmani de ei! E tot ce am de zis. Da. Ajung la poştă. Spre surprinderea mea, nu e coadă. O singură persoană. Un singur ghişeu deschis, însă cu 3 cocoane învârtindu-se pe acolo. Nu ştiu cum e în alte părţi, dar astea parcă sunt trase la indigo. Freză identică, culoare a părului la indigo, uniforma de rigoare. Şi da, şi privirea nedumerită care vine la pachet. Deci degeaba e o singură persoană în faţa ta. Poţi să stai şi juma de oră să aştepţi. Ceea ce am şi făcut. Iniţial, m-am arătat zâmbitoare. Eram oricum nerăbdătoare să-mi iau pachetul. După primele cinci minute, colţurile gurii descriu un rânjet trist. Stând în picioare, dau să mă sprijin cu coatele de blatul de marmură de la ghişeu. Timpu' trece şi aia tot nu mai dispare din faţa mea. Mă topesc, se încălzeşte şi marmura, mai că se face băltoacă. Îmi dreg vocea. Nimic. Astea nu reacţionează la subtilităţi. Mă foiesc. Încep să ating lucruri pe care nu am voie să le ating. Nimic. Mamă ce mişto! Parcă-s în ţara lui Papură-Vodă. Fac ce vreau şi nimeni nu mă ia la rost. Îmi pun buletinul pe cântarul electronic. 5 grame. Doamna din faţa mea asudă intens de nervi. Operatoarea de la ghişeu la fel. Se pare că are probleme în a se lămuri despre ce este vorba: "Ce avem noi aici? Un portmoneu, un portofel, un portvizit" Mda. Mi se încreţeşte păru de nerăbdare şi mi se pare că iar e ziua mea. O fi trecut deja un an de când stau acolo, la coadă?
După lupte seculare, o doamnă amabilă, care oricum freca menta de pomană dând numai impresia că lucrează, mă ia în primire. Îi întind buletinul, îl ia şi-mi completează datele. Că de, eu sunt de la ţară şi nu ştiu să completez un talon (n-am nimic cu oamenii de la ţară, aşa e expresia).Nume, prenume, strada, judeţul. VRANCEA. A scris mare, cât capu' ei de mare - şi de gol. Dedesubt, la fix un centimetru distanţă, completează iar. Eliberat de, la data de... şi apoi mă trezesc cu un par în cap. Se aude o voce. A ei. Mă întreabă în ce judeţ a fost eliberat buletinul. Pentru o clipă cred că sunt în filmele cu proşti. De tras pe nas oricum nu am tras, era prea devreme să fi băut ceva, iar de soare mă ferisem. Şi totuşi, mi se părea că sunt eu aia cu capu'. După ce completase mai devreme rubrica cu judeţul, cu buletinul meu în mână, acum, femeia stătea precum capra-n faruri şi aştepta un răspuns. Îi zic "Vrancea". Da, Vrancea, fir-ar ea să fie de teabă! M-am născut acolo, acolo am adresa stabilă, de poliţia vrânceană e eliberat buletinu', ce altceva ai fi vrut să treci în rubrica aia? Mai ales după ce, cu mâna ta aia plină de inele ai scris şi cu zulufii tăi prea plini de fixativ, băgaţi în ochi, ai citit ce scrie pe buletin!!!!! Of Doamne. Papua Noua Guinee, dom'le, trece aia la judeţ şi lasă-mă-n legea mea. Mi-a răpit orice bucurie. Aduce coletu'. Colega, ca să se bage în seamă, spune: "Nu e ăla coletul. Al domnişoarei nu este venit". Pică cerul pe mine. Cealaltă: "Ba da, este". "Ba nu, nu este". Mă uit cruciş, mormăi un "merci" şi plec. Este, nu este, Domnu' fie cu voi! Eu am luat cutiuţa pătrată pe care stă scris numele meu şi, culmea, şi judeţul! şi am plecat.
Acuma, că o fi venit pachetu', că n-o fi venit, că eram eu aia din buletin, că judeţu' era sau nu era tot ăla, nici că-mi pasă... Sper să-şi fi rezolvat dilema până acum. Nu de alta, dar mi-ar părea rău să rămână cineva la lucru şi sâmbăta, din cauza mea.
No comments:
Post a Comment