Q. E. D.

  A NU SE CITI DACĂ NU AVEŢI PESTE 18 ANI! ATENŢIE, LIMBAJ LICENŢIOS! Că ne ducem traiul, şi-aşa amar, într-o ţară care nu mai are mult până să ajungă pe buza prăpastiei, nu mai e o noutate. Că suntem conduşi de o mână de lepre, care nu mai ştiu cum să facă să-şi pună labele jegoase pe cât mai mulţi bani din buzunarele – sau portofelele – celor care cotizează lunar, hrănind PARAZITUL care se numeşte STAT, e puţin spus. Că unii dintre noi chiar cred că trăim ceea ce se numeşte „democraţie“, e o iluzie.Că sistemul de învăţământ din România a devenit, în mod clar, spaima profesorilor şi deliciul părinţilor (care apar la şcoală şi încep să emită pretenţii elucubrante şi care îţi spun ţie, care te afli la catedră – şi care ştii cum să îţi faci treaba – că, dom’le, stai puţin, vezi matale că nu ai fost corect; copilul meu e de nota 10, tu de ce i-ai pus 4? ) e deja începutul sfârşitului. Că profesorii vor ajunge, cel mai probabil, să fie doar nişte elemente decorative, care nu vor mai verifica temele că de, deja cer prea multe, care nu vor mai spune niciodată notele cu voce tare ca să nu-i lezeze pe sărmanii copii în amorul propriu, care nu vor mai crâcni în veci în faţa directorului/a directoarei care va ordona – da, va ordona, ca la armată – să fie trecute şi cele din urmă loaze, ajutând, astfel, la îngroşarea rândurilor de semi-analfabeţi (perpetuând, aşadar, prostia crasă a unora care habar nu au ce-i aia „cratimă“ şi când să o folosească), va deveni o realitate mai mult decât imediată (dacă nu cumva chiar s-a transformat într-una, între timp).
  Dar că stăm ca oile şi ne uităm cum nişte bolnavi, demni de cămăşile albe de la Socola, încearcă din răsputeri să ne calce pe cap până ce feţele ne vor atinge pământul, asta chiar e o idioţenie dusă la extrem. Stau şi mă gândesc cum de mama dracului le vin unora nişte idei atât de „strălucite“… Păi haideţi, fraţilor, scoateţi, scoateţi o oră de limba română că na, muuuuult prea mulţi ştiu să scrie sau să citească; scoateţi latina, că vorba aia, e limbă moartă şi nu mai foloseşte nimănui; scoateţi ISTORIA, măi cretinilor! Bravos, naţiune! Scoateţi, mă imbecililor, istoria, ca să ajungă şi alţii ca voi! Scoateţi ISTORIA, ca să o puteţi înlocui cu „Educaţia pentru societate“ că… de, dă bine în curriculum, sună frumos. CARE SOCIETATE, MĂI VIPERE CE SUNTEŢI? CARE? ASTA PE CARE ÎNCERCAŢI SĂ O MODELAŢI? Asta pentru care vă doriţi cetăţeni „capabili“? Care nu vor şti să scrie o cerere? Nici măcar una în care să specifice că doresc să fie împuşcaţi, pentru că nu mai suportă să înoate în mocirla care poartă numele de România?
Ce vreţi voi, măi deosebiţii lu’ peşte prăjit? Să nu mai ştim de unde ne tragem? Să nu mai ştim cui am ţinut piept? Să nu mai ştim cine-au fost Mircea, Ştefan şi Mihai? Da’ bine că vreţi să învăţaţi copiii că dacă nu-şi fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică, vor fi călcaţi de o maşină. Bine că scoateţi voi frumuşel Istoria, dar lăsaţi Religia!!! Să trăiască îndoctrinarea! Că doar asta vă doriţi, un neam de fricoşi, uşor de manipulat. Scoateţi Religia, introduceţi Istoria Religiilor şi permiteţi elevilor să-şi lărgească orizontul cultural. Lăsaţi copiii să înveţe despre toate religiile lumii şi pe părinţi să le cultive credinţa acasă sau în sânul Bisericii (care, de altfel, e mână-n mână cu statul). Am zis-o şi-o repet: CREDINŢA OMULUI (oricare şi în orice ar fi)  E UNA, RELIGIA E O CU TOTUL ALTĂ MÂNCARE DE PEŞTE. Nu vă mai băgaţi unde nu vă fierbe oala.
Dar am deviat destul de la subiect. Şi nu, nu fac apologia patriotismului, nu mă simt mânată de vreo flacără interioară. Doar că simt că-mi crapă ceva-n mine când văd cu câtă uşurinţă pot unii să facă propuneri, fără să gândească. Ar gândi sărmanii, da’ n-au cu ce. Vorba aceea: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!
Istoria trebuie să rămână acolo unde-i este locul. Nu trebuie înlocuită cu aşa-zisa „Educaţie pentru societate“. Chiar suntem toţi amorţiţi? Chiar nu-i miroase nimănui a comunism, varianta 2.0?
Domnule Curaj, o întrebare: această idee minunată v-a venit după ce v-aţi băgat degetele între fese şi le-aţi mirosit gândindu-vă la ce aţi mai putea face pentru a ruina şi mai mult sistemul de învăţământ? 

"Mă-ta" are cratimă!!!

     Că viața asta nu-i tocmai roz îmi e destul de clar. Clar îmi e și că zilnic, dar absolut zilnic, mă confrunt cu tâmpiți, cu așa-ziși oameni care nu și-au mai folosit de multă vreme lobii frontali… Și, colac peste pupăză, nu scap de chinuri nici măcar în mediul virtual care, se pare, e propice dezvoltării unor asemenea creaturi.

     Eu înțeleg că omu’ a părăsit peștera acum ceva timp, că a descoperit focu’, roata și alte instrumente folositoare care l-au propulsat, de-a lungul secolelor, către civilizație… Ce nu înțeleg e tendința, trendul, moda zilelor actuale, în care parcă nimeni nu mai știe să scrie sau să vorbească românește. Vorbitu’ ca vorbitu’, treacă de la mine că oricum verba volant, dar piticuțul meu de pe creier are o mare problemă cu partea a doua a  latinescului proverb. DA, fraților și surorilor, scripta manent, chiar dacă vreți sau nu. Și, dacă așa stă trebușoara, frații mei (vorba bine, slavă Cerului că n-am frați/surori așa ca unii/unele dintre voi), de ce mama dracului insistați în a vă exprima ca niște maimuțe abia coborâte din copac? Da, ca niște maimuțe… și nu, nu am treabă azi cu Darwin. De ce vă chinuiți în halul ăsta? Și, mai mult decât atât, de ce vă încântă sau vă face plăcere modul mizerabil în care alegeți să vă „exprimați“? Mai știu și că mare-i grădina Domnului, da’ parcă nici chiar așa.

     Da, suntem înconjurați de tehnologie; da, ne grăbim și suntem pe fugă mai mereu, dar până când? Mi s-a zis de multe ori că nu am toate țiglele pe casă, dar azi chiar nu mai pot și, în ciuda sentimentului că vorbesc la pereți, nu mă pot abține. Dacă tot aveți „smartfoane“, „aifoane“ și câte și mai câte scule de genu’, ce vă împiedică, drăguții mei bătuți în cap, să scrieți tot cuvântul, până la capăt? Că de, e cu „taciscrin“ și, în mod teoretic, puteți să scrieți mai ușor un mesaj. Ce rezolvați dacă vorbiți „codat“, în afară de a vă enerva, poate, partenerul de discuție. Mie sigur mi-ați provoca un atac de cord. Nu vă cere nimeni, Dumnezeule Sfinte, să folosiți diacritice… Ferească ăl de Sus de asemenea corvoadă că… doar nu mai sunteți în clasele I-IV, supravegheați de săraca doamnă învățătoare. Nu, sunteți super-mega-ultra șmecheri și nu vă puteți exprima decât prin cuvinte prescurtate, eventual fără vocale…pentru că, nu-i așa, ce-i prea mult strică.

     Ce-i, Doamne, cu moda asta? Ce-i cu maimuțărelile astea? Da’ chiar nu mai are nimeni simțu’ ridicolului? Ce dracu’ să răspund eu la întrebări, fiți atenți, la întrebări de genul „Cmz?/Cmf?“ Și anume „Ce mai zici/Ce mai faci?“ Să spun și eu „bn. u?“ (bine. tu?) După ce pierd câteva secunde încercând să elucidez misteru’ din triunghiul Bermudelor, mai trebuie să depun și un efort supraomenesc… să pot să-i răspund cretinului pe limba lui. Teoretic. Practic, refuz să răspund la o întrebare formată din 3 caractere/litere. Și, de-ar fi doar asta o problemă, ar fi bine. Dar nu, lumea bună e muuuuuult prea grăbită să îți spună „Mulțumesc“ sau chiar „Merci“. Nu, tu, fraierul care ai irosit 2 secunde ca să scrii cuvântul, trebuie să accepți varianta prescurtată, și anume „Multu“ (că na, pe net e greu cu ț-urile). Ai grijă numai, amice, să nu rămâi ca capra-n faruri (da, cacofonie, știm) când ea îți spune „pwp“; vezi matale că aia înseamnă că „te-o țucat“. Și mai multă grijă să ai când îi răspunzi, fii atent la ce față zâmbitoare îi trimiți, să nu bagi gagica în ceață, că treaba cu „emoticoanele“ e pentru avansați, s-ar putea să nu știe prea multe. Că „emoticonu’“ presupune o oareșcare interpretare. Nu ca la cursu’ de hermeneutică, da’ pentru găina cu un singur neuron pe moarte, tot e o piatră de moară.

     Așa că, vă rog… stimați utilizatori/stimate utilizatoare ai/ale „smartfoanelor“, vă rog, „nagivatorilor înrăiți“ ai Internetului care sunteți, faceți un pustiu de bine și scrieți corect românește. Vă promit că nu o să vă dispară rețeaua wi-fi, că nu o să vă lase bateria și că tresele de pe umeri vor rămâne la locul lor. Nu va spune nimeni despre voi că sunteți „snobi“, „hipsteri“ sau „hateri“. Pentru că, la urma urmei, ăsta-i miezu’, nu? Asta vă doare, felul în care vă percep alții. Lăsați prostiile la o parte și folosiți toate literele tastaturii, virtuale sau nu. 

     Și, ca să nu uit, „mă-ta“ are cratimă. Dacă înjurați, înjurați cum trebuie! 

Prostia omenească. Partea I: Valentine's Day

      Se întâmplă uneori să nu poți să dormi... nu poți să dormi și pace... mănânci, faci o baie, vizionezi un episod sau două din serialul preferat și apoi te bagi în pat, ca tot omul, sperând să te fure somnul. Problema e că tu nu ești chiar "tot omul", ceea ce înseamnă că, odată în pat, gândurile încep să colcăie... și nu așa, oricum, ci începi să te agiți gândindu-te la tot felul de lucruri care s-au întâmplat peste zi... la ce urmează să se mai petreacă și... că tot am ajuns aici... permiteți-mi, vă rog, să mă dau cu capul de pereți, la modul ideal și teoretic...

      Aflându-ne abia în data de 10 februarie, mulți dintre noi se gândesc la câte zile mai sunt până la salariu, la ce vor face cu banii... alții se întreabă dacă, de data asta, patrupedele de la biroul de burse vor vira banii la timp etc. Eu una, azi-noapte, mă gândeam cu groază că vine vestitul 14 februarie, Valentine's Day. Am vrut să mă ridic din pat și să scriu toate astea la miezul nopții, dar mi-am zis că n-are sens, e și azi o zi în care să nu mă citească nimeni. Așadar, cum stăteam eu frumos în pat, cu motanul la picioare... am simțit ceva în stomac. O fi de la ceapa din salată, îmi zic și încerc să număr oile... evident, mă încurc la un moment dat și o iau de la capăt. Numai că vedeți dumneavoastră, chestia aia din stomac parcă începe să îmi facă mațele nod... și urcă pe esofag, sugrumându-mă, bătându-mi cu putere în spatele dinților... Ce-o fi, domnule?

       Ei bine, e aceeași greață monumentală care mă apucă mereu în această perioadă din februarie. Mi-e silă, greață și groază de toți românașii și de toate româncuțele, care se vor grăbi să celebreze această sărbătoare... De ce mama dracului ai sărbători tu, ca român, o chestie care nici măcar nu-i națională, ca să zic așa, ci împrumutată, preluată și prea bine înrădăcinată aici? N-au trecut oare vremurile în care ni se părea că tot ce vine de la americani e bun, frumos și fabulos? Știi tu cum a stat treaba cu sărmanul Valentin, ce-a pătimit și de ce și cum s-a ajuns până la celebrul Valentine's Day? Ca român, te simți așa pătruns de fiorul sărbătorii, încât nu te poți abține? Lasă-i, bre, pe cei în cauză să sărbătorească și tu vezi-ți de Dragobete, asta dacă tot ai nevoie de o sărbătoare a iubirii - deși, și aici, chestiunea e discutabilă. Cine s-a informat cât de cât, știe ce rahat mănânc. Dar de, pe unde suflă vântul, n-am de gând eu să mă apuc să astup găurile, nu de alta, dar sunt prea multe și asta cere timp... 

     Deci, da. Valentine's Day, ziua în care mulți dintre români se calcă pe mâini și pe picioare prin florării, în care se înghiontesc pe la case, nemaiștiind care era primul la rând - că de, se grăbește omuleanu, să ajungă la omeica lui!!! Valentine's Day, ziua în care vezi fetele prin Piața Unirii - și nu numai - așteptând zgribulite pe ciumpalacul lor, ras, tuns, frezat - și neapărat geluit - care apare într-o pereche de ițari și mocasini, că trendul nu ține cont de vremea de afară, rânjind și ținând stângaci în mână o floare (sau un buchet, pentru care a obținut finanțare de la părinți) și, eventual, o ciocolată... Milka, dacă se poate, că tot are reclama aia cu gesturi mici și... mă rog, am uitat restul... Iar ele, fetele, cochete, mai mult sau mai puțin păgubite de materie cenușie, rânjesc lasciv și roșesc, îi sărută delicat pe obraz, ca niște virgine ce nu mai sunt de ceva vreme, îi apucă de mânuță și se pierd în apusul zilei de 14 februarie... urmând, poate, să se ducă în vreun club sau restaurant, unde și-au rezervat încă de luna trecută o masă, pentru că nu, trebuie să se simtă și ei importanți. Ce, nu-i frumos să iei masa într-un local unde totul e mai mult decât roz și unde inimi, inimioare și inimuțe îți intră în ochi la orice pas??? 

       Și aici sar la altă chestie, care mă scoate din minți, legată, evident, tot de treaba roz și de St. Valentine's Day. Măi oameni duși cu cercul pe câmpie, măi dezaxaților, măi ăștia de vă lăsați prostiți de bunăvoie și nesiliți de nimeni, chiar e nevoie de atâta tam-tam? Da' în mintea aia a voastră seacă și îngustă, n-ați găsit și-un neuron mai neafectat, care să vă calmeze, totuși, pornirile iubărețe? N-ați găsit un dram de minte care să vă spună că nu-i neapărată nevoie să vă căcați pe voi (și da, e verb în DEX, de conjugarea I, așa că lăsați ochii beliți la o parte) de atâta dragoste fix de 14 februarie? Secăturilor, mai sunt și alte zile în care să vă manifestați dragostea... mai sunt și alte luni din an și alte ocazii sau, și mai bine, mai sunt și momente în care v-ați putea surprinde chinuita pereche, neplănuit și fără atâtea artificii... 

     Așa că, mai lăsați naibii tâmpeniile și vedeți-vă de ale voastre. Dacă vreți să faceți un gest frumos, dacă vreți să trimiteți un mesaj sau să luați o cină romantică, acum e momentul. Fix acum. Nu e nevoie de sărbători sau de alte pretexte... Sau, poate o fi nevoie, dacă sunteți genul paranoic și care suferiți de OCD și aveți nevoie de luni bune ca să vă pregătiți pentru intensitatea unui astfel de moment. 

     Și încă ceva. Asta ca să nu desfigurați corneaa unora sau altora... Nu vă mai pozați singuri, că sunteți jenibili. Dacă nu aveți măcar un prieten care să vă tragă-n poză pe amândoi, situația e tristă. Și, fetelor, nu e nevoie să fotografiați chiar fiecare mărunțiș pe care îl primiți cu ocazia acestei zile... Că, în caz că nu știați, nu interesează pe absolut nimeni. E un gest mărunt și trist, chiar patetic. Dacă el e atât de bou încât doar o dată pe an se simte constrâns să-ți cumpere o buruiană și să-ți dea o bomboană, atunci da, îți dau dreptate. Pozează, mamă, fiecare tâmpenie și pune-o pe FB, ca să vadă toți, să te admire... sau să-ți plângă de milă. Postează pe FB, ca să știe tot poporul că ai primit și tu ceva, tu și multe altele ... Da' eu zic să-ți iei și niște hârtie igienică cu inimioare și s-o pozezi și pe aia... să pozezi și drumul pe care ați mers și lingurile cu care ați mâncat, mâncarea și biletul de tramvai cu care te-a dus acasă. Pentru că e Valentine's Day și totul e romantic, până și rahatul de câine în care ai călcat, orbită de iubire, e plin de dragoste călduță.

       Pa și la revedere și să dea bunul Dumnezeu și Sf. Petru să nu rămân cu sechele de pe urma zilei ce va să vie... 

       

Examen de "cretinizare". Piesă într-un singur act (30 iunie, 2014)

Oraşul „celor şapte coline“, Liceul …

22 mai, 2014, undeva între 9 dimineaţa şi 14 trecute fix.

Personaje: multe şi diverse, nu considerăm că este necesar să le enumerăm, dorim să vă surprindem pe parcurs.

Holul liceului: mult prea strâmt pentru sutele de “figuranţi” care aşteaptă cu nerăbdare la “Poarta raiului”, o uşă înaltă care nu se închide bine şi pe care nici vopseaua nu mai vrea să stea.

Se aud înjurături, se văd pumni încleştaţi, broboane de sudoare pe frunţi. Moacele obosite mai înaintează câte un centimetru, dacă ar fi înaintat măcar câte doi, s-ar fi produs o catastrofă. Aşadar, precauţi, oamenii se deplasează incredibil de lent…

Subsemnata se uită la ceasul telefonului din cinci în cinci minute doar pentru a constata, cu stupoare, că timpul – al dracu’ timp – stă în loc… Trimite mesaje, îşi sună părinţii, prietenii, face orice doar-doar să nu bage de seamă că de mai bine de o oră nu se întâmplă nimic, nimeni nu mai intră şi nu mai iese din Paradis…

Deodată, se aude o voce “Tu urmezi, hai, intră!” Doamne Măiculiţa Domnului, cum să fie posibil aşa ceva? Chiar… chiar… chiar urma să intru? Cu lacrimi în ochi, roşie de emoţie, intru într-o cameră mai mult înghesuită decât spaţioasă, pline cu dosare şi dosărele. Patru fiinţe stau în faţa calculatoarelor: doi domni şi… două doamne.

Dau bună-ziua. Nu mi se răspunde. O fi ceva normal la liceele mari, poate aşa e moda…

‒ Numele şi prenumele, vă rog, rosteşte prima cucoană.

Mă prezint.

‒ Aţi depus dosar?

… înghit în sec… mă las purtată de val…

‒ Da. (Altfel, de ce dracu’ m-aş afla aici?!)

‒ Sunteţi sigură?

‒ Foarte sigură.

Cucoana îmi caută numele pe o listă şi, spre uimirea mea, îmi confirmă că da, dom’le, ca să vezi, depusesem dosar!!! Drăcia dracului!

‒ Bun, acum să vă căutăm dosarul, să vedem dacă este complet. Vă rog să-mi spuneţi ce facultate aţi terminat.

‒ Litere, bâigui eu.

‒ Ce specializare?

‒ Engleză-română.

‒ La Cuza?

‒ Da, la Cuza. (Doar nu la Mihai Viteazu’…)

Cucoana îşi ridică fizicul şi se îndreaptă spre o masă. Delicat, îşi scuipă degetele şi începe să caute… o văd cum ridică mirată din sprâncene, cum îi pulsează o venă.

‒ Sunteţi sigură că aţi terminat la Cuza?

‒ Da.

‒ Engleză-română?

‒ Da.

‒ Şi aţi depus dosar?

‒ DA.

DA, DA, DA, fir-ar ea de treabă, că nu m-am trezit de dimineaţă cu gândul de a mă duce şi de a sta la o coadă infernală doar de flori de măr. Poate că sunt masochistă, dar nici chiar asa…

‒ Cursuri de zi?

‒ Da, doamnă, că de noapte nu sunt la Cuza.

Mă priveşte surprinsă. Cum de am tupeul să îi răspund ei, doamnei coafate, bine înţolite şi cu deshtele pline de inele şi de salivă?!

‒ Se pare că dosarul dumneavoastră nu este aici.

Pământul îmi fuge de sub picioare. Mă albesc la faţă. Mă sprijin de o masă. Unul dintre domni se ridică şi se oferă să o ajute pe cucoană. Individul, cu ochi mari şi blânzi, ca de bovină, îmi pune aceleaşi întrebări, de parcă nu ar fi auzit discuţia de până atunci.

Da, am terminat la Cuza, Litere, Engleză-română!!!

Caută şi el.

‒ Sunteţi sigură că aţi terminat la Cuza?

Ei, hai că asta-i culmea. Poate mai sunt unii care nu ştiu pe ce lume se află, dar nu eu! Da, dom’le, la Cuza, spun eu în gândul meu.

‒ Deci nu la o facultate privată?

‒ Eu aşa cred.

‒ Deci nu sunteţi sigură?

Nu, sunt sigură… de dumneata nu sunt sigură că te duce prea mult tărtăcuţa. Îşi aranjează meticulos ochelarii, spune că îi e foame şi iese, că poate aduce şi-o cafea.

Incredibil! Incompetenţă la cote maxime! Vii, aduci un dosar, îl laşi acolo, semnezi că l-ai lăsat, ţi se dă un număr de înregistrare şi, când vii să ţi se valideze semnătura, culmea culmilor, DOSARUL NU MAI ESTE ACOLO!

Pantalonul la dungă revine cu o cafea aburindă.

‒ Ce chestie, spune el. Ce chestie, dom’le, nu e dosarul. Dar unde o fi dosarul?

Între timp, rostesc în sinea mea cele mai neacademice cuvinte pe care le ştiu.

Al doilea domn, ceva mai isteţ, se pare, vine cu o idee; ia să caute ei şi în alte teancuri, poate cineva a mutat dosarul!!!

Încântaţi, de parcă ar fi descoperit elixirul tinereţii, madamele şi frezaţii încep să caute.

Eu, într-un colţ, aproape plâng. Dar nu de teama că nu-mi vor găsi dosarul, ci de nervi. Cum se poate ca nişte “oameni cu experienţă”, aşa cum s-au intitulat, să comită asemenea gafe? Cum e posibil?

După vreo jumătate de oră, de undeva de jos, de pe sub o masă, victorios, frezatul cu pantaloni la dungă, strigă:

‒ Am găsit!

Evrika! S-a făcut lumină.

‒ Ah, îl pusese cineva în teancul cu dosarele candidaţilor de la Facultatea de Filosofie…

Oameni buni, toţi suntem obosiţi, dar de la Filologie la Filosofie, e o oareşcare distanţă… sunt două domenii diferite, de ce vă încurcă acel “filo” de la începutul cuvântului? De ce sunteţi atât de incompetenţi încât nu ştiţi ce aveţi de făcut? De ce spuneţi că aveţi experienţă? Experienţă la ce? La ţinut oamenii în suspans? La a încurca dosare? La a încurca lumea prosteşte? La a pune aceleaşi întrebări la infinit doar pentru a vi se confirma un lucru simplu?!

În încăpere se lasă liniştea. Doamnele se întorc încântate la birou şi îşi reiau activitatea. Domnii îşi zâmbesc unul altuia, ca nişte şerifi care ar fi arestat vreun nelegiuit în Vestul Sălbatic. Pfoai, cine-s ei în faţa lor, dom’le? Ia spuneţi, cine-s ei?

Mi se dă o hârtie – o confirmare a confirmării faptului că depusesem dosar – şi ies. Mai stau puţin lângă uşă, privindu-i pe ceilalţi, care îmbătrâniseră în cele două ore petrecute de mine în cămăruţă. Privesc hârtia: “…Facultatea de Litere, specializarea Engleză-Română, Universitatea <<Alexandru Ioan Cuza>>, Iaşi”… Am dubii: oare chiar aşa să fie? O fi ăla chiar numele meu, dosarul meu? Ia să intru iar şi să întreb dacă nu cumva am terminat studiile în altă parte; poate n-am terminat nici Facultatea de Litere; ce mă fac dacă descopăr că sunt o mongoleză din Australia, care a terminat Facultatea de Cibernetică la Sorbona?!

Pe culmile disperării (18 martie, 2014)

     E 22.17. Iată-mă, mai mult moartă decât vie, mai mult cu mintea pe şapte cărări decât unde-ar trebui să fie... după nu mai mult, dar nici mai puţin de 12 ore petrecute în Infern...

     Ei bine, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, stimat "public" virtual, Infernul există. Da, există. E chiar aici, "pe-un picior de plai, pe-o gură de rai", niţel mai la vale de fainul târg al Ieşilor. Drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii, iar eu, ca o idioată ce sunt, nu mă mai satur din a-l parcurge zilnic... La urma urmei, fiecare dintre noi e un Sisif, dar să nu intrăm aici în discuţii ce nu-şi au rostul. 

     Aş fi vrut, din toate măruntaiele mele, să mă culc. Să dorm buştean până mâine la 06.00, dar conştiinţa, dom'le, conştiinţa asta nenorocită nu mă lasă. Nu pot să nu avertizez lumea, nu pot să tac, e "imperios de necesar" să spun tuturor câte ceva despre Talpa Iadului.... 

     Ei bine, pentru a identifica DIHANIA, pentru a şti cu cine aveţi de-a face, mă gândesc eu că ar fi bine să vă ofer câteva preţioase indicii. În mod mai mult decât evident, voi începe cu descrierea fizică a animalei, căci, după cum bănuiţi, este o "ea" . În primul şi în primul rând, dumneaei nu-i nici înaltă, da' nici scundă, e undeva cam pe la mijloc, o ajută faptul că îşi cocoţează copitele pe tocuri, dar ce tocuri... pfff, de n-a văzut Parisul. Dihania, haideţi să recurgem la acest nume generic, este foarte, foarte elegantă şi are vorba dulce, dulce, tocmai pentru a ademeni oamenii, pentru a-i induce în eroare, făcându-i pe bieţii sărmani să creadă că au de-a face cu o fiinţă umană. Problema este că, odată ademeniţi, precum muştele de rahatul proaspăt, poc, se aude sunetul capcanei. Eşti prins, prins şi nenorocit. Căci sub masca aceea, sub pielea bine întinsă, dată cu toate cremele pământului, sub fardurile mai mult decât stridente, învăluită de o aură de fixativ, ta ta tam, se află, dumneaei, Maiestatea Sa, Talpa Iadului. Şi, abia după ce va fi mai mult decât "tardiv de târziu", vă veţi da seama, dragii babei, în ce belele aţi intrat. Aspectul îngrijit, veşnica ojă roşie - poate de la atâta aprins focul din fundul Iadului cu sufletele celor nevinovaţi - podoaba capilară cam rară, ce-i drept, dar bine înfoiată, sunt doar nişte aparenţe. Căci aşa procedează Naiba. Se deghizează. Dar noi, care am citit ceva la viaţa noastră, ştim că Omu' Roş numai om bun nu e. 

Şi, ajungând aici, ia să vedem noi cam în ce fel se poartă Dihania în mediul natural. În primul şi în primul rând, vorba sa, pardon, răcnetul său, e lege. Numai ce-o auzi că şuieră şi ştii că nu-i a bună. Ai făcut sau nu ceva greşit, musai trebuie să fii pedepsit, porcăit şi dat drept exemplu negativ celorlalţi trepăduşi. Păi cum, se poate altfel? Îndrăzneşti tu, păduche abia intrat în Iad să nu te supui? Să nu asculţi ce ţi se ordonă? Să nu te guduri de plăcere când albia de porci e mai curată decât tine? Nu, nu şi iară nu. De trei ori nu. Aşadar, vinovat sau nu, ţi-o iei în bot. Că aşa e regula. Şi punct. Nimic mai mult. În al doilea rând, după ce că nu ai voie să îi ieşi din cuvânt, nici măcar nu ţi se permite să deschizi gura. În caz de o faci, e pe propria răspundere, pentru care mai trebuie să mai "dai şi cu subsemnatul", eventual să redactezi şi o informare pentru ceilalţi, să ştie şi restul prostimii ce ai greşit tu şi să nu mai repete tâmpenia colosală. Adică, la urma urmei, mi se pare şi normal. Ea, care e acolo de la începutul vremurilor, care a văzut primul suflet picat în cazanul cu smoală, ea, tocmai ea să nu fie respectată? Când ea însăşi a pus bazele acestei instituţii? Când ea a făcut atât legile scrise, cât şi pe cele nescrise? Care legi, în mod evident, o avantajează. Tot ce spui, poate şi va fi folosit împotriva ta. Reţine asta, sărmane prost! 

     În al treilea rând - şi ne vom opri aici, tocmai pentru că-i număr magic - mai trebuie să ştii mătăluţă că, indiferent de ce faci, de cât de bine sufli în foc, de cât de senzual dai cu mătura şi aşterni covorul roşu înaintea ei, n-o să-ţi fie bine. Pentru că tu, în cazul în care nu ţi-a intrat încă bine în cap, eşti un nimic, un nimeni, un gunoi oarecare. 

     Aşa că, iaca un sfat prietenesc. Nu-ţi face inimă rea, necunoscute sunt căile Domnului şi, până ce vei afla de ce ai nimerit tu tocmai la ea în ogradă, dimineaţa, pe stomacul gol, bea o gură de aghiazmă şi bagă trei cruci adânci, aşa să-ţi ajute Dumnezeu. Nu te enerva, nu te stresa, du-te acasă, bagă la maţ şi scrie ceva frumos, cu care să-ţi înveseleşti tovarăşii de suferinţă.

Noapte bună. 

De veghe la uşa cabinetului (5 decembrie, 2013)

      Când credeam că nimic nu mai am a spune, când credeam că nu mai am de ce să mă enervez, iaca, bunul şi milostivul Dumnezeu îmi dă ocazia; nu de alta, dar să nu se irosească harul povestirii...

       După o noapte pe care nu le-aş dori-o nici celor mai crunţi duşmani, mi se oferă ocazia de a mă şi enerva până peste culme. Sună alarma de la ceas. Ora 10. Mă gândesc: să mă duc, să nu mă duc azi la şcoală... Decid să mă îmbrac şi să plec, cum să ratez eu ziua de joi, în care am două ore la clasa a V-a unde, din fericire sau din nefericire, sunt dirigintă. Dotată cu geaca de iarnă, cu eşarfă, cu faimoasa mea căciulă gri, ies din casă. Ger... cumplit. Nu-i nimic, înaintez...  după lupte seculare, ajung în cancelarie. Cald şi bine. Chef de ore n-am, dar încerc a mă preface. Ce chef să ai când simţi că ai nisip în ochi, când îţi curge nasu' mai ceva ca Niagara, când tuşeşti de 10 ori pe minut? Miros de cafea... nu mă încântă... pe masă, prajituri şi alte cele... trec mai departe, nu prezintă interes... Când să mă înarmez cu catalogul, apare la directrice, foarte bine dispusă - nici nu mă mai întreb de ce - şi-mi zice să mă duc acasă. Mulţumescu-ţi ţie Doamne! Nici nu stau să-mi mai spună o dată, că o zbughesc spre cabinetul doctoriţei de familie.

       Problema spinoasă este că acest cabinet se află undeva la capătu' lumii, mai precis în C.U.G. Mna, shit happens, and mostly to me... Aştept autobuzu', merg vreme de 35 de minute şi ajung, culmea, înainte de ora începerii programului, adică la 14,50. După cum mă aşteptam, nişte domnişoare la vreo 80+ de ani, erau deja acolo, bine instalate în scaunele de aşteptare. Asta e, îmi zic. Plec să îmi cumpăr un pachet de şerveţele nazale şi, când revin, culmea culmilor, se înmulţiseră... Nu mai erau doar două, ci vreo 10 şi  3 crai cu părul sur. Nici nu mă apropii bine, că toţi îmi urlă în cor: "Fiecare să stea la rând!". Nici nu mă aşteptam să fie altfel; dacă eram la secretariat la Facultate, intram fără probleme, dar, bolnavă fiind, nu mi-am riscat viaţa şi mi-am aşteptat cuminte rândul. 

       Deşi programul începea la 3, cocoana a catadicsit să apară la 3,30. Mda. Babele, nerăbdătoare, se înghesuie una în alta, care mai de care, lăudându-se fiecare cu boala ei şi cu reţeta kilometrică ce o are de primit. Mai că se bat şi în sacoşe: una din ele avea ceapă, una cartofi... nu ştiu sincer care ar fi câştigat: nu existau decât două variante, fie una murea din cauza mirosului fain de ceapă, fie una căpăta un permanent make-up mov, chiar în trend, de la cartofii aruncaţi cu ciudă. Adică cum, să intre ea prima? Păi ea are 80 de ani şi 37 de ani în câmpul muncii, merită să fie prima. Ehe heee, dar a doua are 82 şi 45 de ani de muncă. Apoi te pui matale cu aşa argumente? Eu ce să mai zic, îmi trag căciula pe urechi, îmi suflu' nasu zgomotos şi tuşesc după ultima modă: tare, să se audă. "Da' matale pentru ce ai venit?" De flori de măr, muică, de aia. I-auzi chestie, de plăcere... Cum de ce? "Pentru un concediu medical". "Ăştia tineri nu mai vor să muncească, cum se îmbolnăvesc, cum fuga la doctor". Fierb de nervi. Şi fierb. Până ajung la temperatură maximă. "Auzi, cucoană, ia mai lăsă-mă-n durerea mea şi vezi-ţi de ceapa matale". Este inutil să mai spun ce ochi a făcut mamaia. Mai avea puţin şi chema ambulanţa. Ce tupeu pe mine, fantastic, chiar... Pff... dar sincer, nu-i prima dată când mi se întâmplă să mă ia la rost o băbuţă necunoscută, care nu are ce face pe acasă şi care ajunge la doctor cu 7 ceasuri înainte de începerea programului. 

       Într-un final, după 10 babe şi 2 ceasuri de sprijinit pereţii, reuşesc să intru şi, spre disperarea mea, ies după maxim 5 minute. Că aşa se întâmplă întotdeauna: aştept o veşnicie şi când e rândul meu, mă expediază.

       "Vezi, dragă, că n-ai murit dacă ai aşteptat puţin?" Vai ce gânduri neortodoxe mi-au venit în minte... Normal că am aşteptat "puţin", puţin ţi s-o fi părând ţie, care ai fost colegă de bancă cu Matusalem... De veghe în lanu' cu moşi şi babe... Asta-mi trebuie, dacă am răcit.

P.S. Le cer scuze tuturor doamnelor şi domnilor în vârstă pe care îi cunosc şi care s-ar putea simţi oripilaţi, dar asta e situaţia. Nu toate băbuţele şi nu toţi moşnegii sunt desprinşi din poveşti.

Pachetul (15 iunie, 2013)

     Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie nu mi-a plăcut niciodată să fac lucrurile la timpul lor. Nici măcar cât am fost studentă nu m-am înscris la Jocurile Olimpice ale Tocilarilor sau Plictisiţilor (situaţia poate varia, în funcţie de persoanele în cauză). Cu alte cuvinte, nici măcar o dată nu am învăţat la timp. Dacă în septembrie ni se spunea că vom avea examen pe 13 noiembrie, mă apucam şi eu să mă uit prin cursuri cu maxim 3 zile înainte. De ce? Pentru că nu văd rostul în a te apuca să studiezi (deşi pentru mulţi „a studia” este echivalent cu „a toci”, ca la Creangă) cu zeci de zile înainte. Metodă mai proastă şi mai ineficientă ca asta eu zău că n-am întâlnit. Îţi ocupi mintea de pomană cu lucruri pe care le vei uita într-o clipită când te vei afla în faţa paginii albe de examen. În schimb, când începi să-ţi dai seama că întâlnirea de gradul 0 este iminentă, când încep să-ţi lăcrimeze ochii cu toate că nu tai ceapă şi când credeai că „supapa” îţi funcţionează perfect şi că ai destulă hârtie igienică – sfat pentru studenţime: cumpăraţi cât mai multă, niciodată nu e de ajuns, mai ales în sesiune – ei bine, abia atunci e recomandat să te apuci serios de treabă. De unde, de neunde, îţi vine şi cheful, te entuziasmezi brusc şi, dintr-odată, toată lumea ţi se pare mai interesantă. Da, e interesantă, mai ales că după examen te vor suna ai tăi să întrebe ce scofală ai făcut, iar dacă răspunsul nu va fi unul satisfăcător, tare mă tem că nu vei mai avea banii de buzunar, pe care oricum îi cheltuieşti aiurea. Aşa că, stimate domn, stimabilă don’şoară, pune burta (sau, mă rog, abdomenu’ lucrat la sală) pe carte. Şi chiar dacă până atunci nici nu ştiai de unde şi cu ce să începi, iată că Sfânta Treime, pe care o pomeneşti numai în sesiune, îţi vine în ajutor. Hocus pocus, te trezeşti că ai şi cursuri – fie că ţi le-ai găsit pe sub pat, fie că ai implorat-o în genunchi pe tocilara grupei în staţia de tramvai să ţi le dea – ai şi pe ce scrie, culmea, mai ai şi nişte pixuri faine rău, nu de alea la un leu. Toate bune şi frumoase: stresu’ îţi înscenează un fals atac de cord şi mai mai că-l înţelegi şi tu pe Bergson şi-al său timp subiectiv.

Pentru că nimic nu te motivează mai mult decât frunza verde a morcovului care se iţeşte la ..rul tău. Cam în situaţia asta mă aflu şi eu acum, cu cartea pe care trebuie să o termin de tradus până la sfârşitul lunii. Nu, nu aş fi putut traduce câte 5 pagini pe zi, timp de două luni, eu sunt masochistă şi vreau să traduc 20 pe zi, timp de două săptămâni, fără să respir, fără să mănânc, fără să dorm. Culmea e că nu pot lucra ziua. Noaptea e cel mai bine. Şi tocmai de aceea, când a sunat mama azi-dimineaţă la 11, eu abia făcusem ochi. De, îmi muncisem materia cenuşie până aproape de ziuă. Da. Sâmbăta miraculoasă în care trebuie să primesc pachet de la ai mei, de la săracul tata care şi-a spetit cocoaşa cărând de la piaţă şi de la biata mama, care mai că nu a făcut ardeii umpluţi în doi timpi şi trei mişcări. Mă îmbrac anevoie şi purced la drum, pe jos. E cald, 32 de grade. Simt cum mă topesc pe asfaltul ciuruit al bulevardului. Mă opresc să-mi cumpăr o apă plată şi, când ies din magazin, spre deliciul retinelor mele şi aşa abuzate, văd un meduz şi o meduză. Un el şi-o ea, care stau bot în bot. Acum, ori îşi controlează reciproc amigdalele – că na, e scump să mergi la doctor, ce să mai spun că mai trebuie să stai şi pe la cozi – ori fac schimb de fluide şi bacterii, menite să întărească sistemul imunitar – de ce să mai dai bani şi pe vitamine, nu? Eu înţeleg că dragostea-i mare şi amoru-i ghebos, dar nici aşa fraţilor… Vă rog eu şi toţi bătrâneii care trec pe stradă, căci se pare că şi eu sunt de modă veche: dacă fiorul vă trece prin izmene, măcar să vă înfioraţi la umbră, la loc răcoros, unde să nu vă vadă nimeni.

În autogară, lume diversă şi pestriţă. Pe băncuţe, alţi muritori de foame ca şi mine, aflaţi în aşteptarea sfântului Graal. Ca să nu stau în soare, mă dau mai într-o parte. Fără să vreau, observ trei doamne care sorb tacticos dintr-un pahar de plastic, plin cu granita. Tot fără să vreau, aud şi conversaţia pur intelectuală, pe care o reproduc mai jos.

‒ Aşa di cald o fost ieri, că când am ajuns acasă, am băut un kil di apî reci, direct di la frigider.

‒ Da fată, da’ nu iera proaspâtî, iera acolo di ieri.

‒ Ei lasî. Am mâncat dupî aia şî juma’ di tort di îngheţată, di ăla la doişpe lei kilu.

(Îmi imaginez că a fost tare bun, după felul în care-l tot descria.)

‒ Şî nu te-ai stricat la burtî?

     Înainte ca domna în fustă, taior şi cu pantofi cu tocuri înalte să ofere un răspuns partenerei de conversaţie, instinctul meu de conservare – foarte puternic, de altfel – trage semnalul de alarmă: trebuie să plec. Vine microbuzul. Iau pachetul şi mă îndrept spre un taxi. Din fericire, e unul chiar la intrarea în autogară. Tot din fericire, şoferul nu e un ghirţoi burtos, în bermude şi şlapi. Pornim. Ca să nu stăm la prea multe semafoare – de teamă să nu mi se dezgheţe ardeii umpluţi – şoferul alege un traseu mai scurt. Mai scurt, dar plin de gropi, hârtoape şi cratere lăsate de primăria municipală. Cu cârpitul probabil că vor veni în altă eră. Poate în cea glaciară, că acum e prea cald. Încă o străduţă până în faţa casei… când colo, maşina de la Salubris. Nu ştiu sincer ce mai căutau prin cartier, că de obicei ei ridică gunoiul până în ora 16. În fine. Din cauză că strada e prea îngustă, şoferul aşteaptă răbdător în spatele maşinii, care staţionează tacticos în faţa Bisericii. Se pare că uitaseră să ridice gunoiul sfânt. Mă gândeam că n-ar trebui să dureze mult, căci mai văzusem cum procedează muncitorii. De astă dată însă, din cauza importanţei tomberonului, au coborât nu 2, ci 4 oameni. Măi să fie. Cu şepcile pe urechi şi cu capul între umeri, cu vestele larg deschise, să se vadă splendoare de burdihan umplut cu bere. Se pare că ei erau vechi în meserie, nu ca ăi mai tineri care, atunci când se îmbracă, se echipează corespunzător, nelăsând să se vadă vreo bucată ispititoare de carne, în ciuda privirilor pofticioase ale gospodinelor care pândesc de după gard. Se tot uită, se tot uită, se scobesc în nas, îşi împletesc codiţe din părul de pe burtă; fac orice numai nu apucă blestemăţia aia de tomberon. Se pare că necesită un timp mai mare de gândire. Doar e tomberonu’ lu’ nea părintele. Nervos, şoferul claxonează. Ăştia, treziţi din starea de visare, fac semn celui de la volan să mişte maşina. Într-un final, depăşeşte şi continuăm drumul.

     Ajunsă în faţa porţii, mulţumesc frumos şi îmi iau bagajul. Intru în casă, despachetez. Toate-s la locu’ lor, ardeii încă nu s-au dezintegrat, iar ţuica e teafără şi nevătămată. Torn un păhărel şi hai noroc şi sănătate, că şi aşa am de lucru. Poate în felu’ ăsta, dibuiesc mai bine sensu’ cuvintelor. Numa’ o grijă am: să nu iasă traducerea mai faină decât textu’ iniţial.

Din seria "Vai, Doamne"... (8 iunie, 2013)

      Ştiam eu... deci pe bune că ştiam eu. Dacă ţi se întâmplă ceva şi cumva omiţi să scrii despre fabuloasa întâmplare  în timpul cel mai scurt posibil... se duce naibii tot. Şi savoare, şi haz şi mai tot ce vrei matale. Mda. Chiar mă gândesc acu' şi nu mai e la fel de interesant ca ieri, când râdeam în hohote prin Copou. Ba chiar încep să cred că poate râdeam degeaba, singură. Nu că ar fi prima dată când mi se întâmplă.

     Dar, dacă tot am stârnit... ra-ha-..l, să şi spun despre ce este vorba. Ieri a fost o zi... în care probabil, dacă aş fi avut copii, m-aţi fi văzut pe la ştirile de la ora 5. Cu alte cuvinte, a fost o zi de "să-ţi baţi copiii". (Nu, dacă i-aş avea, nu i-aş bate, cel mult i-aş chinui... ha ha. Vezi? Iar râd singură. Mda. Nu, deci să fie clar, nu mi-aş abuza copiii ipotetici). Joi noapte, din cauze cunoscute de mine şi de câţiva prieteni apropiaţi, nu prea am putut să dorm. Avem emoţii în legătură cu un anumit examen. M-am sucit, m-am foit. Nimic. 4 dimineaţa. Examenul era de la 9, iar eu nu dormisem nici măcar două ore. Buuun. După discuţii încurajatoare purtate pe FB cu mătuşa, decid să închid taraba şi să trag pe dreapta. Da' de unde. Se trezesc lighioanele. Că de, am două. Şi încep să mă escaladeze, să îmi roadă degetele de la picioare, să mă zgârie - ce să-i faci, se mai mişcă şi omu'... nasol e că nu se mişcă atunci când trebuie. Că dacă ai feline prin casă, deja casa nu mai e a ta, ci a lor, iar tu faci ce vor ele. Te mişti, respiri, dormi şi mănânci când ţi se dă voie, asta ca să fie clar. Mă dau jos din pat, fac cunoştinţă cu colţul patului, rostesc nişte injurii nedemne de o fiinţă aşa delicată ca mine şi orbecăi prin întuneric până la întrerupător. Dau să aprind lumina, da' mă răzgândesc. Mai bine nu. Poate se trezeşte şi motanu' ăl mare şi poate mai vrea şi el ceva de la viaţa mea. Vreo cafea sau mai ştiu eu ce. Eh, glumesc, poate să şi vrea, că şi aşa îşi face singur. Eu n-o nimeresc niciodată destul de bună. Ce să-i faci, nu beau cafea decât cu ocazii speciale. Ajung la frigider. Hrănesc animalele şi dau să mă întorc în culcuş. Dar nu pot. Trebuie să le mai şi mângâi, să mă joc, treburi importante, ce să mai. Într-un final, aţipesc. Când mi-e lumea mai dragă, sună alarma. Închid. Apoi sună mama, pe care am delegat-o în mod special să mă trezească. Mă sună, răspund prin somn şi închid. Apoi, conştiinţa, cea mai bună alarmă deşteptătoare, mă face să sar în picioare. 7,45. Mă spăl pe ochi, mă machiez, mă îmbrac, iau un taxi, ajung unde am de ajuns, dau examenu, iau 10 şi plec să-mi văd de ale mele. Adică să ajung la poştă, că-mi trimisese mama colet. Booon. Iau un autobuz - cu frica de rigoare - şi mă îndrept spre Copou. Din cauza sensibilităţii mele acute la mirosuri acrişoare, cobor cu o staţie mai devreme. Ahhh... Copou... aer proaspăt - nu că eu nu aş avea aer la mine în curte, dar na, ăsta e mai şmecher - forfotă... studenţi care se prefac a fi în sesiune... Alţii care se pozează după ceremonia de absolvire. Sărmani de ei! E tot ce am de zis. Da. Ajung la poştă. Spre surprinderea mea, nu e coadă. O singură persoană. Un singur ghişeu deschis, însă cu 3 cocoane învârtindu-se pe acolo. Nu ştiu cum e în alte părţi, dar astea parcă sunt trase la indigo. Freză identică, culoare a părului la indigo, uniforma de rigoare. Şi da, şi privirea nedumerită care vine la pachet. Deci degeaba e o singură persoană în faţa ta. Poţi să stai şi juma de oră să aştepţi. Ceea ce am şi făcut. Iniţial, m-am arătat zâmbitoare. Eram oricum nerăbdătoare să-mi iau pachetul. După primele cinci minute, colţurile gurii descriu un rânjet trist. Stând în picioare, dau să mă sprijin cu coatele de blatul de marmură de la ghişeu. Timpu' trece şi aia tot nu mai dispare din faţa mea. Mă topesc, se încălzeşte şi marmura, mai că se face băltoacă. Îmi dreg vocea. Nimic. Astea nu reacţionează la subtilităţi. Mă foiesc. Încep să ating lucruri pe care nu am voie să le ating. Nimic. Mamă ce mişto! Parcă-s în ţara lui Papură-Vodă. Fac ce vreau şi nimeni nu mă ia la rost. Îmi pun buletinul pe cântarul electronic. 5 grame. Doamna din faţa mea asudă intens de nervi. Operatoarea de la ghişeu la fel. Se pare că are probleme în a se lămuri despre ce este vorba: "Ce avem noi aici? Un portmoneu, un portofel, un portvizit" Mda. Mi se încreţeşte păru de nerăbdare şi mi se pare că iar e ziua mea. O fi trecut deja un an de când stau acolo, la coadă? 

       După lupte seculare, o doamnă amabilă, care oricum freca menta de pomană dând numai impresia că lucrează, mă ia în primire. Îi întind buletinul, îl ia şi-mi completează datele. Că de, eu sunt de la ţară şi nu ştiu să completez un talon (n-am nimic cu oamenii de la ţară, aşa e expresia).Nume, prenume, strada, judeţul. VRANCEA. A scris mare, cât capu' ei de mare - şi de gol. Dedesubt, la fix un centimetru distanţă, completează iar. Eliberat de, la data de... şi apoi mă trezesc cu un par în cap. Se aude o voce. A ei. Mă întreabă în ce judeţ a fost eliberat buletinul. Pentru o clipă cred că sunt în filmele cu proşti. De tras pe nas oricum nu am tras, era prea devreme să fi băut ceva, iar de soare mă ferisem. Şi totuşi, mi se părea că sunt eu aia cu capu'. După ce completase mai devreme rubrica cu judeţul, cu buletinul meu în mână, acum, femeia stătea precum capra-n faruri şi aştepta un răspuns. Îi zic "Vrancea". Da, Vrancea, fir-ar ea să fie de teabă! M-am născut acolo, acolo am adresa stabilă, de poliţia vrânceană e eliberat buletinu', ce altceva ai fi vrut să treci în rubrica aia? Mai ales după ce, cu mâna ta aia plină de inele ai scris şi cu zulufii tăi prea plini de fixativ, băgaţi în ochi, ai citit ce scrie pe buletin!!!!! Of Doamne. Papua Noua Guinee, dom'le, trece aia la judeţ şi lasă-mă-n legea mea. Mi-a răpit orice bucurie. Aduce coletu'. Colega, ca să se bage în seamă, spune: "Nu e ăla coletul. Al domnişoarei nu este venit". Pică cerul pe mine. Cealaltă: "Ba da, este". "Ba nu, nu este". Mă uit cruciş, mormăi un "merci" şi plec. Este, nu este, Domnu' fie cu voi! Eu am luat cutiuţa pătrată pe care stă scris numele meu şi, culmea, şi judeţul! şi am plecat. 

     Acuma, că o fi venit pachetu', că n-o fi venit, că eram eu aia din buletin, că judeţu' era sau nu era tot ăla, nici că-mi pasă... Sper să-şi fi rezolvat dilema până acum. Nu de alta, dar mi-ar părea rău să rămână cineva la lucru  şi sâmbăta, din cauza mea. 

Nervi de primăvară (20 aprilie, 2013)

        Vine, vine primă-vaaaa-raaa, tra la la la la... Da, dragii şi dragele mele, a venit şi primăvara, până la urmă. Că doar nu era să fie iarnă jumătate de an. Şi odată cu acest anotimp, au răsărit, mai timid la început, ce-i drept, nervii de primăvară. 

       Nervii ăştia sunt "deosebit de speciali"... De ce? Păi pentru că sunt primii care apar, vestitorii vizibili ai unei lungi veri caniculare. Nu, nu m-am tâmpit - cel puţin nu vreau să recunosc - ceea ce vreau să spun e că, în unele momente, mi-aş fi dorit să mai fie iarnă, să nu fie nevoie să ies din casă, să nu văd oameni. Adică mamifere bipede şi cam atât, că  alte facultăţi - cum ar fi, raţiunea, gândirea logică etc., - mă îndoiesc să le aibă, deci, să le definească. Aşadar, urmând "firul logic" al acestui monolog, nervii mei au o relaţie amoroasă, de lungă durată, cu oamenii. Cu "animalele bipede, fără pene şi cu unghii late", cu ei am eu probleme, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor. Pe bune. Serios acum. De ce? Pentru simplul fapt că EI POT. Ce pot? Să cauzeze înflorirea nervilor de primăvară...

       Prima dată când am realizat că a venit primăvara nu a fost când temperatura a depăşit 18 grade, ci atunci când, într-o fabuloasă zi de miercuri, am decis să mă duc până în Copou - de, mai am şi eu nişte treburi, nişte socoteli. Greşeala primă a fost să iau autobuzul. Culmea, mă gândeam că fiind cald afară, mă voi scuti de prezenţa totalmente agreabilă a specimenelor din mijlocul de transport. Da... sigur, aş fi putut să merg şi pe jos, dar chiar mă grăbeam, aşa că am ales soluţia mai rapidă. Aici... ce să mai spun... ce să mai spun, dom'le, decât că mare e grădina Domnului (şi mulţi sar gardul'). Nu ştiu prin alte părţi ale ţării cum e, dar aici, în Iaşi, eu am identificat mai multe "feluri" de călători. Călători care provoacă nervi de primăvară. În primul rând, îi avem pe cei care, deşi autobuzul e plin ochi, se încăpăţânează să se urce şi apoi, să te înghiontească graţios, ca să îşi composteze biletu' - că ei, dom'le, că ei " călătoreşte legal". Dacă scapi viu din calea acestor "prădători" şi, culmea, găseşti un locşor în care să te refugiezi - crezi tu - vine repede controloru' - tipu' înalt, masiv, chelios şi cu o privire de bulldog, asortată cu geaca din piele - sau imitaţie din piele de put** de papgal - şi te ia la trei păzeşte. Răsufli uşurat şi vrei să te uiţi pe geam, însă nu se poate să nu observi, în faţa ta, un grup de... mimoze - fătuci de maxim 14-15 ani - excesiv de machiate, parfumate, îmbrăcate ca pentru club, care flecăresc entuziasmate despre nu ştiu ce şmecher care le-a dat add pe Facebook - culmea, una săraca, mai să plângă, credea că i-a dat numai ei - şi care urmăresc cu ardoare fiecare postare a individului: "acum m-am trezit. m-am spălat pe ochi. am tras un vânt. plec la şcoală". FABULOS. Şi totuşi, nu poţi spiona prea atent, pentru că în coasta ta e o tipă care, dându-şi cu mâna prin păr - de, ea are loc de manevre speciale - ţi-a băgat pleata-i bogată în ochi. Nici măcar nu-şi cere scuze. E prea ocupată să-şi admire noile unghii false - cred că din cauza asta nu a văzut că nu s-a dat bine cu mortar... adică... cu fond de ten. Şi dacă nici asta nu mi-a fost de ajuns, ce m-a răpus a fost "parfumul" emanat de un tip bengos, care cred că ieşise de la sală - adică na, era îmbrăcat ca şi cum de acolo ar fi venit, altfel nu-mi explic de ce era atât de transpirat, doar nu erau 40 de grade - şi care se ţinea, graţios ca un "lebădoi" de bară, lăsând ceilalţi călători să-i admire frumuşaţă de păr din zona axială. MIROBOLANT. Da... of... Doamne... şi, colac peste pupăză, mai sunt acei "cobori la prima?", care îşi fac loc din coate cu 7 staţii înainte de momentul coborârii din autobuz. Doar n-ai vrea să se trezească pe Marte, nu? 

       Eh... Nervi, nervi plăpânzi de primăvară, dar promiţători. Abia aştept căldurile, tare sunt curioasă ce-mi mai dă Domnul să trăiesc. Asta dacă nu mă răpune vreun miros mai tare - că am fierea sensibilă - sau dacă nu cumva mă învăţ minte şi merg pe jos până unde am nevoie, fie şi până la capătu' lumii. 

Jurnalismu' românesc (22 martie, 2013)

     Nici măcar nu ştiu dacă se merită să scriu despre asemenea subiect... şi totuşi, din lipsă de ocupaţie, am să o fac şi pe asta. 

      Aşadar... jurnalismu' românesc... iată doi termeni care mai că nu au ce căuta împreună. Nu ştiu dacă mai este cineva, în afară de mine, care să fi dezvoltat o scârbă incomensurabilă la adresa aşa-zişilor "jurnalişti". Da. Recunosc. Generalizez. Mea culpa. Or mai fi şi oameni care îşi fac bine meseria, dar prea puţini pentru a spăla ruşinea cauzată de ceilalţi. Menţionez, ca să nu mă trezesc cu oale sparte-n cap, că mă refer strict la "făuritorii" de ştiri, nu la oamenii de cultură care publică în reviste onorabile.

        Se presupune, cred că prin absurd, că aceşti jurnalişti au terminat şi ei o facultate... Eu tind să spun că nu... Subiecte mediocre, scrise prost spre mizerabil, cu o gramatică ... departe de adevăr. Şi ce este mai rău e faptul că "făuritorii" au de muncă tocmai datorită (hm... sau mai bine zis, din cauza) devoratorilor de reviste precum CanCan, Libertatea sau care mai sunt ele... Că parcă se înmulţesc pe zi ce trece. Din ce mai postează unii şi alţii pe Facebook, ajung şi eu să mai dau click, uneori, pe ici pe colo, interesată fiind de titlurile însoţite mai mereu de !!! sau de !?. Când colo, nişte "ştiri" mai mult decât neinteresante, redundant de repetitive (dacă ei pot, eu de ce nu aş putea?), din care doar titlul mai poate face pe sărmanul om să se îndrepte spre ele. Lăsând la o parte gramatica... acea necunoscută care poate deveni mai bună chiar şi numai după câteva ore intense de meditaţii la limba română, conţinutul nu se poate ignora. Chiar nu! De cele mai multe ori, presupusele ştiri sunt:

1. informaţii despre calamităţi, războaie, criza financiară

2. crime, violuri, bătăi între vecini şi, preferatele mele,

3. lucruri SENZAŢIONALE despre "vedetele autohtone": Bahmuţeanca, Tonciu, Bianca Drăguşanu, Bote, Inna şi tot neamul lor cel adormit.

       Ei, dragii mei, când dai cu ochii de aşa ceva, simţi că îţi palpită inima şi că te cuprinde o stare de vomă, combinată cu angoasă. În primul rând, stau şi mă întreb (degeaba, se pare): despre ceva bun şi frumos, nu se poate scrie? Şi nu aşa, ocazional, doar când trece vreo cometă. Poate ne-am săturat de ţaţa Florea violată de băiatu' lu' cutare, de forţele armate S. U. A., care nu ştiu ce naiba caută unde nu le este locul etc. În al doilea rând, de ce cuvintele "extraordinar" şi "senzaţional" apar doar lângă numele mai sus menţionatelor vedete? Ce mama dra..lui e aşa de fascinant, mirobolant şi psihedelic încât să se merite să ştie tot poporul? Că Inna a postat o poză cu ea nemachiată pe Facebook... Vă daţi seama, ce ignorantă eram, bine că am aflat. Că Bianca s-a vopsit roşcată - uite că-mi dau lacrimile de emoţie - sau că madame Monica Gabor se vrea o a doua Sharon Stone, afişându-şi chiloţii prin America - nişte ştiri cu adevărat suculente, care-mi fac inima să tresalte de emoţie! Nici nu ştiu cum aş fi mers la culcare dacă nu aflam aceste lucruri... Doamne, mai că-mi vine să mă pedepsesc... cum de am putut trăi în întuneric atât de multă vreme? E inadmisibil... 

         Daaar... mai grav decât omulenii ăştia care încearcă, la urma urmei, să îşi câştige traiul (ce-i drept, prin a oripila pe unii ca mine) este faptul că ei continuă să scrie PENTRU CĂ AU DE CE ŞI PENTRU CINE! Pentru că există o specie (sau subspecie) de oameni care nu doar că savurează scandalurile, bârfele şi ştirile despre vedete - apropo, cine naiba le-a făcut pe astea vedete şi de ce??? - dar chiar se hrănesc cu asta... nu pot respira, mişca, mânca sau câca (ăsta e termenul, pardoanele mele!) dacă nu află ce a făcut Cutăreasca atunci când ... bla bla bla ... 

         Mda. Deja m-am enervat numai scriind despre asta... nici măcar nu ştiu dacă am fost logică, fluentă, coerentă...? dacă am ajuns la vreo concluzie...? Ei şi ce dacă răspunsu' la toate este NU? Cu atât mai bine, aş putea spune, mă pot declara, în sfârşit, o jurnalistă de valoare! Mmmm, da, sunetele gloriei, muzica împlinirii! Dar stai... Doamne, dacă nu am să am despre ce scrie? Brrr... sper să-şi rupă mâine careva pantalonii-n fund, să am şi eu un subiect, ceva după care să-mi pot câştiga cinstit o pâine!

         AMIN.

         

C. F. R. (16 martie, 2013)

 Mda... Nimic nu mi se pare mai interesant decât un text care începe cu "mda", urmat de puncte de suspensie, așa, de "chichi", pentru a mări... suspansul...

         Trenul IR 1662, din direcția București Nord - Ploiești Sud, ajunge în 3 minute, la linia 2 și pleacă în direcția Tecuci, Bârlad, Vaslui, Nicolina (dar de când Doamne iartă-mă e Nicolina așa importantă?), Iași. Booon. Toate bune și frumoase până aici, chiar prea frumoase deoarece, emoționată, las să-mi curgă pe obrazul drept niște lacrimi ovale la constatarea faptului că, de data asta, trenul chiar ajunge fără întârziere. Îmi iau la revedere de la ai mei și urc... deși nu am făcut decât câțiva pași, deja simt că mi s-au lungit mâinile din cauza bagajelor, că de, "studentu' de provincie" are mereu ceva de cărat. Mă opresc la intrarea în compartiment. Nu neapărat de oboseală, ci de groază. Privesc înainte. Compartimentul era un adevărat apartament pentru sardine, nu doar o conservă obișnuită că na, doar nu mai arată (chiar) ca pe vremea lu' Ceașcă. O mulțime de oameni... dar nu așa... o mulțime diversă, pestriță, gălăgioasă. Tremur numai la gândul că locul meu, 63, se află undeva pe la jumătate. Trag aer în piept, apăs pe buton, ușile se deschid grațios (de altfel, singurul lucru grațios de pe acolo) și înaintez. Un "pardon" în dreapta, unul în "stânga", un "băga-mi-aș picioarele, ce aglomerat este" (evident, doar în mintea mea, deși, la o adică, chiar aș fi putut să spun cu voce tare). Și abia de acum încolo începe adevărata aventură, "odiseea" unui drum de 4 ore.

         Cum eu sunt personajul principal, vă rog să mă lăsați să vă fac cunoștință cu restul "sardinelor" din luxosul vagon de clasa a 2-a. Primul pe dreapta, fix lângă locul unde se lasă bagajele mai mari, se află un domn destul de înaintat în vârstă, care mănâncă tacticos ceapă cu slănină. Mda. La o adică, poate îi era omului foame, poate numai asta avea la el, dar totuși... Nu zic, mai mănâncă lumea și așa ceva, dar pe acasă sau, cel puțin, nu într-un spațiu destinat transportului în comun. Aici mă puteți acuza de fițoșenie, însă nările mele muuult prea fine nu pot îndura orice. Următorul pe listă e un domn la costum, cu un început de chelie și foarte preocupat de ceea ce citea pe tableta sa. Nu-i era de ajuns că avea laptopul deschis și un smartphone pe masă, nu nu, el trebuia să arate lumii tot ce are, că de, "așa e unii, dom'le". Of of, măi măi... Înaintând, observ o prea frumoasă domnișoară, machiată ca la circ, care dormea fără stres, ocupând două scaune și lăsând să i se vadă, la spate... firul/șnurul de la bikini. Bine măcar că-i avea! Vis-a-vis, două specimene extrem de des întâlnite de mine, cunoscute sub numele de "țațe". Două doamne care scuipă tacticos semințe în timp ce lecturează intens Libertatea sau CanCan (una din două, nu mă pricep așa de bine la tabloidele astea). Eh, Doamne, Doamne, multe obstacole mai am de depășit până să ajung la locul cu pricina. Câteva locuri mai în față, șade un gagiu rebel, rebel rău de tot (în sinea lui, poate chiar se crede așa), asortat din cap până-n picioare, cu un fes pe-o parte (deși era destul de cald), care viziona, pe YouTube, un videoclip Harlem Shake (mare tâmpenie și cu chestia asta). Era pătruns până la suflet, căci începuse oarecum a se bâțâi în scaun, ca un ... într-o găleată. Mie îmi plac oamenii care se lasă absorbiți de o anumită trăire, dar toate până la o limită, iar limita mea e limita Harlem Shake.

- Scuze pentru deranj, crezi că ai putea da mai încet? întreb eu, foarte zâmbitoare

 - Îhi, se auzi un răspuns care mă făcu să mă îndoiesc nițel de nivelul intelectual al tipului.

Cu speranța că acesta chiar mi-a recepționat întrebarea și nu a răspuns din reflex, mă târâi mai departe. Ajung la locul meu. Din fericire, pe el nu se afla nicio altă persoană cum, de altfel, se întâmplă în 99% din cazuri. Nu pot să înțeleg de ce. Adică...dacă ți-ai luat bilet, de ce nu stai naibii la locul tău? De ce ții morțiș să te așezi pe al altuia? Sau cumva ți se pare că ești vreun răzvrătit și în felul ăsta superi sistemul? :)) În fine. Aranjez bagajele. Stau. Carte nu am, așa că scot laptopul, că mai am ceva de terminat. 4 ore ar trebui să fie suficiente. Ar trebui, în mod ideal. La prima stație se urcă o domnișoară, care se pare că are locul fix în fața mea. Pare liniștită. Slavă cerului. Îmi pun căștile în urechi, pentru a-l evita pe tipu' cu Harlemu' lui cu tot și dau să scriu. Deodată, simt cum mă fac verde la față, cum mâinile îmi amorțesc, cum îmi pierd suflul. Cu un efort de nedescris, privesc în dreapta mea. O. Doamne. Fătuca se descălțase și-și urcase, bine merci, picioarele, cele două verze băgate în șosete, dihorii, pe scaunul de lângă mine. Dar câte să mai îndur? În fine, contrar firii mele, tac... tac pentru că e mai bine, tac pentru că mă cunosc, tac pentru că dacă aș fi deschis gura, nu știu ce i-aș fi zis. Totuși, e în asta și un lucru bun. Măcar nu e vară. 

       Până una-alta, timpul trece și mă trezesc în Iași. Cu 6 minute mai devreme decât ora prevăzută. Imposibil... incredibil. Mirobolant de fascinant.  Nu pot să înțeleg... mă uit în jur și nu-mi vine a crede ochilor și totuși... sunt în Iași. Oare mă filmează cu Camera ascunsă? Oare trăiesc într-un univers paralel? De ce, Doamne? De ce vrea C. F. R.-ul să-mi provoace emoții atât de intense?  De ce? Nu putea și trenul ăsta să întârzie, ca de obicei, măcar 10-15 minute? 

Plictis mare, mon cher!

     Plictis, plictis mare (sau mare plictis)! Cert este că mă plictisesc teribil. E fix una din zilele alea în care nu îți vine să faci nimic... da' NIMIC, nu așa... în care stai ca leguma cu ochii-n calculator, nehotărât(ă) și oscilând între a vedea un film (care chiar s-ar putea să fie bun) și a urmări ce mai postează lumea pe Facebook. E grav, grav rău de tot dacă am ajuns în starea asta. A început poporul deja cu mesaje de primăvară, cu poze (bine, recunosc, am pus și eu o asemenea poză) cu floricele etc... În rest, nimic din ce îmi poate atrage atenția. Și stau și mă gândesc... dacă tot am ajuns aici cu firu' cugetării... dacă tot nu mișună nimic interesant, la ce naiba mai țin contul ăsta de Facebook?

      Chiar așa, de ce? Mai ales că, de cele mai multe ori, îmi vine să intru prin monitor și să strâng de gât unii utilizatori. De ce? De plăcere. Mă tem numai că nu sunt destul de subțire încât să încap prin fibra optică și gândul ăsta mă face să lăcrimez puțin. Șterg lacrima invizibilă și continuu să mă chiorăsc în ecran. Aceiași oameni, cam aceleași lucruri... Și totuși nu pot renunța. Parcă-s drogată. De fiecare dată când am încercat să anulez contul, încercarea nu a supraviețuit decât câteva ore. De, curiozitatea... a omorât pisica (sau cel puțin a vătămat-o). Mda. Are you sure you want to deactivate your account? Yes. No. Maybe. Cancel. De parcă pe FB s-ar scrie istorie și eu nu știu și dacă îndrăznesc să mă sustrag, mă fac vinovată de crimă cu premeditare... Serios... uneori mă întreb cât de copil pot fi. Hai să presupun că aș putea renunța la micile jocuri, dar aș mai putea eu oare dormi noaptea dacă n-aș ști ce a făcut cutărică? Sau unde a mers? Sau cine a mai născut? Cine s-a mai măritat? Cine s-a mai îmbătat nițel cu șampania primei iubiri? Cine mai trage disperat/ă alarma, doar doar îl/o va băga careva în seamă? Hm... Prea multe întrebări, prea multe supoziții... Dacă și cu parcă... erau într-o barcă.

     La urma urmei, nici nu știu de ce am contul ăsta. A. Ba da. Știu. M-am lăsat prostită în anul doi de o colegă de cameră. Părea interesant la început și nicidecum atât de nociv. Am ajuns să rezist la a mă uita pe FB doar ca rezultat al unui pariu. Jalnic. Patetic. Grav. Nasol. Și totuși, ca să mă disculp, aș putea spune că am în lista de FB niște persoane pe care nu le am în cea de messenger. A ha! Evrika! Gata, ăsta e răspunsul. Sau nu. Deci până la urmă FB e ca o rezervă de cunoștințe sau cum? Nu prea merge. Dacă nu le am pe mess, musai să fie pe FB. De ce? Să vadă lumea câți prieteni am eu? (problema asta se va constitui în alt subiect, cu proxima ocazie) Sau câți oameni cunosc? (Hm, și asta e highly debatable). Nasol. Iar. Încep să mă îndoiesc de orice spun. Dar vorba aia: dubito ergo cogito... I guess. Cred că până la urmă am să dau vina pe curiozitate. Da, merge. În fond, curiozitatea asta nu mă poate contrazice. În cel mai bun caz, mă poate privi cu un aer de superioritate, rânjind și fiindu-i milă de marioneta (eu și anume) care s-a lăsat prinsă în menghina asta...

      Se pare că e o problemă de voință. Adică ce, chiar e imposibil să renunț? I-auzi, dom'le. să nu pot! Hm... Asta-i chiar culmea. Pot... dar vreau? Ei bine, altă mâncare de pește e aceasta...Pfff, Doamne, Doamne... șmecherie cu buton făcătura asta. Da, bine zis, cu buton de CANCEL.

       - Are you sure you want to deactivate your Facebook account?

     - Would you mind talking about this some other time?

       It seems that for the moment the customer is still dizzy ...

       Press 1 to deactivate, press 2 to continue.

       Oh please, eat sh*t and die.

       And therefore, I do have a Facebook account.

       The end.

De ce nu?

         De ce ți-ai face un blog? Răspunsul, spun eu, s-ar constitui într-o altă întrebare: "De ce nu?". De ce, de ce, de ce? Nu știu anume să spun la ora asta... De 1 mai, de(geaba), de treci codrii de aramă... E plină deja lumea de bloggeri, la ce bun încă unul? Iar nu știu. Poate pentru plăcerea mea, pur și simplu... sau poate pentru că îmi este lene să mă duc și să cumpăr o agendă de la librărie (de aia nedatată), să o împopoțonez cu flori, desene diverse sau abțibilduri și să încep fiecare nouă relatare cu "Dear Diary" (dar absolut fiecare... e de neiertat să nu respecți această "cutumă")...

        Acum că m-am lămurit 100 % "DE CE?", mă macină intens și crunt o altă dilemă... Despre ce să scriu? Hm... iaca nu știu... chiar nu știu, ce mi-o trece prin gând (sau prin izmene). Locul ăsta virtual o să fie doar al meu, loc de dat cu capul, de vărsat ofurile (sper că nu zilnic), de meditat la nemurirea sufletului și la alte chestii filosofice sau, de ce nu, de compus viitoarele capodopere câștigătoare ale premiului Pulitzer pentru literatură (asta din urmă chiar sună bine, de notat!, ca să nu uit). Și dacă tot sunt șef la mine-n raion, e posibil (adică foarte probabil) ca uneori să uit (sau să vreau să uit) să mă cenzurez... A trecut vremea comunismului, a trecut cenzura... Gândim liber etc. șamd. Cred... Sau cel puțin în teorie, așa se susține... Așadar, cine mi-o citi ideile scoase din puțul gândirii, să nu se mire dacă în loc de "biiip" sau ***, va găsi cuvinte neaoșe, strămoșești de-a binelea. Totuși, luând în considerare stadiul de doctorand(ă), mă voi strădui să găsesc niște echivalente literare sau cel puțin care să nu zgârie la auz... Sau poate vreau să zgârie și-am să las fix ce mi-a zburat din gură (din taste). La urma urmei, vreau să fiu, cum se zice, originală (deși chiar și aici, în acest text de început, aș putea fi acuzată de ceva clișee... dar hai să nu alunec pe panta interpretării "operei").

       Așaaaaaaaaa... Buuun. Sunt ferm convinsă că  aceste sclipiri de geniu (ha ha!) nu vor folosi nimănui, doar mie, peste ani, ca să le arăt nepoților că bunica, la viața ei, chiar a pus mâna pe un mouse și chiar era conectată la internet (ba chiar avea și Facebook!!!). După cum bine mă știu, mă voi trezi că mă strofoc degeaba împotriva mai multor categorii de oameni, care oricum nu vor citi și dacă o vor face, nu vor înțelege nimic... și da, știu că nu am să schimb pe nimeni și nimic, dar, uneori, se merită să-i supui la torturi pe unii, doar doar mai citesc și ei ceva (fie și un blog!).

       Recapitulare... De ce, cum și pentru cine scriu... Hm... pentru mine, restul întrebărilor sunt încă destul de nelalocul lor și mă bagă în ceață total. "C-așa vreau eu", răspunsul clasic de când eram mai mică. Se potrivește și acum, ca o mănușă. Buuun... sau nu. În fine. Tot ce știu cu siguranță sunt următoarele:

Voi încerca să mențin o oarecare coerență a fluxului ideilor.

Am să încerc să evit să "mănânc litere".

Nu există punctul 3.

       Ca mama Omida ce sunt, știu sigur că voi scrie și despre persoane cunoscute. Normal ar fi să închipui niște persoane fictive, situații similare, să maschez cumva adevărul, ca să nu se prindă. Dar atunci nu ar mai fi amuzant, nu? Și, în plus, ar lua ceva vreme. Nu-i nimic mai interesant decât să trântești omului în față o balegă verde (sau maronie) de adevăr... însă, pe un blog, își cam pierde din farmec și aș putea fi acuzată de lașitate... de parcă mi-ar păsa mie de așa ceva... cine mă cunoaște, știe deja că nu am probleme în a avea gura mare și a elibera porumbei. A da, că veni vorba, nu am să pun mereu ghilimele, am să pretind numai că aceia care vor citi, vor fi destul de inteligenți încât să se prindă singuri de sensul cuvintelor. Închid paranteza imaginară. Mă rog... cui anume, nu am idee, vine vorba... așadar, mă rog, am să evit totuși numirea directă și voi încerca, pe cât posibil, să grupez persoanele în anumite categorii, ca să-mi vină mie mai ușor și ca să nu se creadă careva prea important încât să-i dedic vreun rând. Când o fi cazul de numiri directe, am s-o fac.

       Am obosit. Încerc să mă exprim elegant, dar e o corvoadă... și pare cam artificial; așa că, ori de câte ori va fi posibil (aproape 100%), mă voi folosi de așa-numita oralitate a stilului... asta ca să mă scutesc de a părea prea interesantă. Nu vreau dureri de cap de pomană. Scriu ceea ce gândesc, ce iese, iese, nu mai refac, nu nimic. Uite așa.

       Și totuși nu mă pot abține... măcar acum, la prima postare, să mai recitesc... Citesc, citesc... pare să aibă sens și pare să n-aibă. E bun. E confuz, are arie mare acoperire... îmi place (deși se spune că adevărata arta trebuie să fie impersonală).

       Închei prin a spune că mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama de setările de pe aici, nu le-am deslușit pe toate (nici nu am să-mi bat capul prea mult)... Nurofen nu mai am, așa că mă retrag, în plină glorie, să mai vizionez unul-două episoade din M.A.S.H. (pentru a treia oară), sezonul 2.

       Hai noapte bună.

       P.S. uitam, dom'le, ce-i mai important... Pfff... limba în care am să scriu... Aici sunt două variante... engleză sau română... Dacă aș scrie doar în engleză, aș risca să fiu acuzată de prea multe fumuri... (Poor me!), dar dacă aș face-o, mă tem că nu aș mai fi așa de "suculentă" în exprimare... că de, limba română are foarte multe culori și nuanțe... unele care nu pot fi trecute cu vederea, indiferent dacă porți ochelari sau nu. Însă... dacă aș scrie doar în română, mă tem că vor exista situații în care cuvintele românești ar fi mult prea dure și așa, voi apela la o "mască", la engleză. După cum spuneam, din două situații, o aleg pe-a treia. Un melange, o englezo-română sau o româno-engleză. Sau, de ce nu, o zi da, una ba, a treia hăis, a patra cea. Clar e că am să-mi scriu cum o să-mi vină.

       Noapte bună. Serios de data asta (sau aceasta, dacă mă citește careva care suferă atunci când "aude" limbaj colocvial :) ).