Examen de "cretinizare". Piesă într-un singur act (30 iunie, 2014)

Oraşul „celor şapte coline“, Liceul …

22 mai, 2014, undeva între 9 dimineaţa şi 14 trecute fix.

Personaje: multe şi diverse, nu considerăm că este necesar să le enumerăm, dorim să vă surprindem pe parcurs.

Holul liceului: mult prea strâmt pentru sutele de “figuranţi” care aşteaptă cu nerăbdare la “Poarta raiului”, o uşă înaltă care nu se închide bine şi pe care nici vopseaua nu mai vrea să stea.

Se aud înjurături, se văd pumni încleştaţi, broboane de sudoare pe frunţi. Moacele obosite mai înaintează câte un centimetru, dacă ar fi înaintat măcar câte doi, s-ar fi produs o catastrofă. Aşadar, precauţi, oamenii se deplasează incredibil de lent…

Subsemnata se uită la ceasul telefonului din cinci în cinci minute doar pentru a constata, cu stupoare, că timpul – al dracu’ timp – stă în loc… Trimite mesaje, îşi sună părinţii, prietenii, face orice doar-doar să nu bage de seamă că de mai bine de o oră nu se întâmplă nimic, nimeni nu mai intră şi nu mai iese din Paradis…

Deodată, se aude o voce “Tu urmezi, hai, intră!” Doamne Măiculiţa Domnului, cum să fie posibil aşa ceva? Chiar… chiar… chiar urma să intru? Cu lacrimi în ochi, roşie de emoţie, intru într-o cameră mai mult înghesuită decât spaţioasă, pline cu dosare şi dosărele. Patru fiinţe stau în faţa calculatoarelor: doi domni şi… două doamne.

Dau bună-ziua. Nu mi se răspunde. O fi ceva normal la liceele mari, poate aşa e moda…

‒ Numele şi prenumele, vă rog, rosteşte prima cucoană.

Mă prezint.

‒ Aţi depus dosar?

… înghit în sec… mă las purtată de val…

‒ Da. (Altfel, de ce dracu’ m-aş afla aici?!)

‒ Sunteţi sigură?

‒ Foarte sigură.

Cucoana îmi caută numele pe o listă şi, spre uimirea mea, îmi confirmă că da, dom’le, ca să vezi, depusesem dosar!!! Drăcia dracului!

‒ Bun, acum să vă căutăm dosarul, să vedem dacă este complet. Vă rog să-mi spuneţi ce facultate aţi terminat.

‒ Litere, bâigui eu.

‒ Ce specializare?

‒ Engleză-română.

‒ La Cuza?

‒ Da, la Cuza. (Doar nu la Mihai Viteazu’…)

Cucoana îşi ridică fizicul şi se îndreaptă spre o masă. Delicat, îşi scuipă degetele şi începe să caute… o văd cum ridică mirată din sprâncene, cum îi pulsează o venă.

‒ Sunteţi sigură că aţi terminat la Cuza?

‒ Da.

‒ Engleză-română?

‒ Da.

‒ Şi aţi depus dosar?

‒ DA.

DA, DA, DA, fir-ar ea de treabă, că nu m-am trezit de dimineaţă cu gândul de a mă duce şi de a sta la o coadă infernală doar de flori de măr. Poate că sunt masochistă, dar nici chiar asa…

‒ Cursuri de zi?

‒ Da, doamnă, că de noapte nu sunt la Cuza.

Mă priveşte surprinsă. Cum de am tupeul să îi răspund ei, doamnei coafate, bine înţolite şi cu deshtele pline de inele şi de salivă?!

‒ Se pare că dosarul dumneavoastră nu este aici.

Pământul îmi fuge de sub picioare. Mă albesc la faţă. Mă sprijin de o masă. Unul dintre domni se ridică şi se oferă să o ajute pe cucoană. Individul, cu ochi mari şi blânzi, ca de bovină, îmi pune aceleaşi întrebări, de parcă nu ar fi auzit discuţia de până atunci.

Da, am terminat la Cuza, Litere, Engleză-română!!!

Caută şi el.

‒ Sunteţi sigură că aţi terminat la Cuza?

Ei, hai că asta-i culmea. Poate mai sunt unii care nu ştiu pe ce lume se află, dar nu eu! Da, dom’le, la Cuza, spun eu în gândul meu.

‒ Deci nu la o facultate privată?

‒ Eu aşa cred.

‒ Deci nu sunteţi sigură?

Nu, sunt sigură… de dumneata nu sunt sigură că te duce prea mult tărtăcuţa. Îşi aranjează meticulos ochelarii, spune că îi e foame şi iese, că poate aduce şi-o cafea.

Incredibil! Incompetenţă la cote maxime! Vii, aduci un dosar, îl laşi acolo, semnezi că l-ai lăsat, ţi se dă un număr de înregistrare şi, când vii să ţi se valideze semnătura, culmea culmilor, DOSARUL NU MAI ESTE ACOLO!

Pantalonul la dungă revine cu o cafea aburindă.

‒ Ce chestie, spune el. Ce chestie, dom’le, nu e dosarul. Dar unde o fi dosarul?

Între timp, rostesc în sinea mea cele mai neacademice cuvinte pe care le ştiu.

Al doilea domn, ceva mai isteţ, se pare, vine cu o idee; ia să caute ei şi în alte teancuri, poate cineva a mutat dosarul!!!

Încântaţi, de parcă ar fi descoperit elixirul tinereţii, madamele şi frezaţii încep să caute.

Eu, într-un colţ, aproape plâng. Dar nu de teama că nu-mi vor găsi dosarul, ci de nervi. Cum se poate ca nişte “oameni cu experienţă”, aşa cum s-au intitulat, să comită asemenea gafe? Cum e posibil?

După vreo jumătate de oră, de undeva de jos, de pe sub o masă, victorios, frezatul cu pantaloni la dungă, strigă:

‒ Am găsit!

Evrika! S-a făcut lumină.

‒ Ah, îl pusese cineva în teancul cu dosarele candidaţilor de la Facultatea de Filosofie…

Oameni buni, toţi suntem obosiţi, dar de la Filologie la Filosofie, e o oareşcare distanţă… sunt două domenii diferite, de ce vă încurcă acel “filo” de la începutul cuvântului? De ce sunteţi atât de incompetenţi încât nu ştiţi ce aveţi de făcut? De ce spuneţi că aveţi experienţă? Experienţă la ce? La ţinut oamenii în suspans? La a încurca dosare? La a încurca lumea prosteşte? La a pune aceleaşi întrebări la infinit doar pentru a vi se confirma un lucru simplu?!

În încăpere se lasă liniştea. Doamnele se întorc încântate la birou şi îşi reiau activitatea. Domnii îşi zâmbesc unul altuia, ca nişte şerifi care ar fi arestat vreun nelegiuit în Vestul Sălbatic. Pfoai, cine-s ei în faţa lor, dom’le? Ia spuneţi, cine-s ei?

Mi se dă o hârtie – o confirmare a confirmării faptului că depusesem dosar – şi ies. Mai stau puţin lângă uşă, privindu-i pe ceilalţi, care îmbătrâniseră în cele două ore petrecute de mine în cămăruţă. Privesc hârtia: “…Facultatea de Litere, specializarea Engleză-Română, Universitatea <<Alexandru Ioan Cuza>>, Iaşi”… Am dubii: oare chiar aşa să fie? O fi ăla chiar numele meu, dosarul meu? Ia să intru iar şi să întreb dacă nu cumva am terminat studiile în altă parte; poate n-am terminat nici Facultatea de Litere; ce mă fac dacă descopăr că sunt o mongoleză din Australia, care a terminat Facultatea de Cibernetică la Sorbona?!